Care sunt perspectivele soluționării conflictului transnistrean? Ce tactici ar trebui să adopte autoritățile de la Chișinău cu privire la școlile cu predare în limba română din stânga Nistrului sau referitor la terenurile fermierilor din Dubăsari? Ce cuvânt au de spus separatiștii de la Tiraspol? Despre aceste aspecte și multe altele au discutat Lilia Cazacu și expertul în drept internațional Vitalie Gămurari, directorul Şcolii Doctorale în Drept din cadrul Universității Libere Internaționale din Moldova.
L. C.: Considerați că agenda actuală a negocierilor în format „5+2” reflectă temele reale ale conflictului transnistrean? În ce măsură se regăsesc acolo interesele și pozițiile Republicii Moldova, și în ce măsură cele ale Transnistriei?
V. G.: Formatul „5+2” este unul depășit și menținut în mare parte în mod artificial, în special de către Federația Rusă, dat fiind că procedura de luare a deciziilor, dar și forma de dialog dintre participanți, este bazată pe consens, astfel fiind blocată orice inițiativă care, în viziunea Rusiei sau a Tiraspolului, ar fi în defavoarea acestora. Doar că, în condițiile în care un alt format nu există, acesta este unicul instrument de negocieri, în cadrul cărora pot fi soluționate probleme cotidiene, cum ar fi libera circulație.
Trebuie să luăm în considerare și faptul că guvernul de la Chișinău nu a avut, practic, niciodată un plan bine gândit sau o strategie de durată privind reglementarea acestui „conflict înghețat”. Impunerea Rusiei în calitate de pacificator a predeterminat, în mare parte, caracterul acestui format. Acest fapt fiind posibil în lipsa unei rezoluții exprese din partea Consiliului de Securitate al ONU, care este unica autoritate ce deține asemenea competență. A propos, cazul Republicii Moldova de rând cu cel al Georgiei sunt unicele în felul lor, cel puțin pe continentul european, în condițiile în care statul implicat în mod direct în conflict de partea unuia din beligeranți își asumă statutul de pacificator în lipsa unei rezoluții din partea Consiliului de Securitate. Cei drept, într-o oarecare măsură vina o poartă Chișinăul și Tbilisi, dat fiind că au acceptat la timpul său aceste reguli de joc impuse de Rusia prin semnarea acordurilor respective. Adevărul este că în cazul Georgiei acordurile respective prevedeau în mod obligatoriu consultarea cu Moscova a posibilei candidaturi a Ministrului Apărării al Georgiei, fapt ce constituie o încălcare gravă a normelor imperative de drept internațional.
Referindu-mă la actualul format al forțelor de menținere a păcii, în opinia mea, este evidentă necesitatea schimbării acestuia și înlocuirea lui cu unul de observatori civili și polițienești în baza principiilor ce stabilesc conceptul contemporan al politicilor pacificatoare promovate de ONU.
O altă recomandare ține de necesitatea intensificării dialogului diplomatic cu instituțiile Uniunii Europene pentru asigurarea implicării cât mai active în procesul de reglementare a conflictului; inclusiv prin atribuirea unui rol decisiv în cadrul viitorului format, fără a nega importanța participării la procesul de negocieri într-un nou format a statelor deja prezente în procesul de negocieri – a Ucrainei și a Federației Ruse – doar că în cazul ultimei, fără un imaginabil și pretins drept de veto. Unul din argumentele de bază aduse de cele două state este faptul că o bună parte a locuitorilor din stânga Nistrului dețin cetățenia ucraineană și cea rusă. Or, este bine cunoscut că în spațiul respectiv locuiește un număr impunător de cetățeni români. Astfel, atragerea României de rând cu Uniunea Europeană apare ca o condiție sine qua non. De altfel, retragerea României din formatul de negocieri instituit de la bun început, a avut loc cu acordul, dacă nu expres, atunci tacit, al Republicii Moldova.
Un alt aspect, mai puțin diplomatic, poate fi ce al revizuirii prevederilor formatului, fapt argumentat prin doctrina rebus sic stantibus, care susține că refuzul în mod unilateral de la un tratat poate avea loc în rezultatul schimbărilor esențiale ale condițiilor. Starea de lucruri pe parcursul a 25 de ani, inclusiv efectele prezenței forțelor armate ale Federației Ruse și situația critică din Ucraina, în special odată cu intervenția armată a Federației Ruse pe teritoriul acestui stat, astfel două state părți la procesul de reglementare a conflictului „transnistrean” se află în stare de război de jure (Crimeea) și de facto (regiunea Donbass), face destul de actuală doctrina în cauză. Chiar dacă această doctrină nu și-a găsit loc în documentul de codificare a dreptului tratatelor internaționale – Convenția de la Viena din 1969 – este recunoscut faptul că această normă are un caracter cutumiar. Cel puțin doctrina în cauză poate fi un argument în susținerea poziției Republicii Moldova privind schimbarea formatului actual de pacificatori și înlocuirea acestuia cu observatori civili, care ar prevedea implicarea cea mai activă a Uniunii Europene în reglementarea definitivă a diferendului „transnistrean”.
L. C.: Considerați că schimbarea conducerii, atât la Chișinău, cât și la Tiraspol, influențează negocierile privind soluționarea conflictului transnistrean?
V. G.: Cu regret, chestiunea „transnistreană” apare de regulă în ajun de campanii electorale, cel puțin așa a fost până acum. Pe parcursul celor peste 25 de ani nu a fost elaborat un program de conciliere și de instituire a unor mecanisme reale care ar permite deblocarea acestei situații. Or, este în interesul Moscovei și a Tiraspolului să păstreze situația incertă în zonă, în contextul în care în sursele media din Occident regiunea este numită „zonă gris”. În egală măsură, trebuie să constatăm că nici Chișinăul nu a găsit sprijin real din partea unor parteneri viabili. Acest lucru se datorează, în mare parte și faptului că nici conducerea de la Chișinău nu a avut o viziune reală a căilor de soluționare a conflictului, precum și de restabilire a unei societăți post-conflictuale.
Faptul că Ministrul pentru Reintegrare acum câțiva ani a fost ridicat la rang de Vice-prim-ministru în cadrul Guvernului, trebuie privit destul de pozitiv în contextul în care reglementarea conflictului este imposibilă doar prin intermediul unui singur minister/birou pentru reintegrare. Doar că, în realitate, nu există o conlucrare reală între instituțiile statului în promovarea unui concept unic de deblocare a situației create.
Referitor la schimbarea conducerii la Tiraspol, nu ar trebui să ne așteptăm la careva cedări din partea autorităților din stânga Nistrului, atât timp cât Chișinăul nu este atractiv în promovarea politicilor sale în zonă. În plus, un factor important este prezența, în zonă, a unei propagande rusești pe parcursul acestor ani și lipsa unor contra-măsuri din partea Chișinăului.
Alegerea Președintelui Republicii Moldova și promovarea din partea echipei sale a unei politici populiste și antieuropene, la fel, nu poate duce la consolidarea încrederii între cele două maluri ale Nistrului. Dezamorsarea situației poate avea doar în condițiile în care se va stabiliza climatul politic, iar chestiunea reintegrării va deveni una de interes național, care ar presupune instituirea unor grupuri de lucru pe diverse aspecte vitale, implicarea activă nu doar a factorilor de decizie, dar a întregii societăți. Dialogul trebuie dus la nivel de parlamentari, la nivel de autorități publice locale cu stabilirea unor reguli de joc clare respectate de ambele părți, dar în special, de Chișinău, fapt ce-i va permite să devină mai atractiv pentru locuitorii din zonă. Or, incertitudinea în jurul acestui „conflict înghețat” doar îndepărtează cele două maluri.
L. C.: Cum evaluați pozițiile și capacitatea de negociere a autorităților de la Tiraspol, pe problema transnistreană?
V. G.: Autoritățile de la Tiraspol nu au putere de decizie, majoritatea deciziilor fiind luate la Moscova. Pe parcursul mai multor ani, negociatori cu o practică bogată au pregătit echipele de lucru de la Tiraspol, astfel, Tiraspolul era practic de fiecare dată cu un pas înainte în raport cu Chișinăul.
Poziția Tiraspolului este una clară – negarea oricăror negocieri referitor la statutul regiunii, cu excepția recunoașterii independenței în baza așa numitului „pseudo referendum” desfășurat acum câțiva ani în zonă. Paradoxal, dar reacția din partea Chișinăului a fost una doar de negare a rezultatelor prin intermediul resurselor prezente pe malul drept al Nistrului, fără a face o analiză cu explicații privind contextul în care poate avea loc un referendum. A propos, în cadrul studiului prezentat în anul 2015 – „Studiu asupra statutului forțelor pacificatoare în dreptul internațional. Cazul Republicii Moldova”, ne-am axat pe criteriile obligatorii stabilite de dreptul internațional și de dreptul constituțional al statului respectiv. Or, Georgia și Ucraina, spre exemplu, au adoptat cadrul normativ național prin care teritoriile Abhazei, Osetiei de Sud și a Crimeii sunt recunoscute teritorii aflate sub regim de ocupație, regim stabilit prin Regulamentul de la Haga din 1907, Convenția IV de la Geneva din 1949 și alte acte de drept internațional umanitar. Astfel, cel puțin din punct de vedere juridic, situația acestor teritorii este clară, spre deosebire de cea a regiunii transnistrene.
L. C.: Cum apreciați stadiul și perspectivele problemei școlilor cu predare în limba română din stânga Nistrului? Dar în problema fermierilor moldoveni din Dubăsari care nu au acces la terenurile agricole de dincolo de linia de demarcație?
V. G.: Referitor la perspectivele școlilor cu predare în limba română, aceasta este una destul de dificilă și, pare că Tiraspolul promovează politica timpului. Pe parcursul anilor, numărul elevilor ce doresc să studieze în limba română este tot mai mic, datorită presiunile cărora sunt supuși elevii și părinții acestora. Soluționarea acestei probleme necesită o abordare complexă din partea autorităților de la Chișinău, dat fiind că autoritățile de la Tiraspol privesc prezența școlilor cu predare în limba română subordonate Ministerului Educației de la Chișinău în calitate de instituții ale unui alt stat cu impunerea rigorilor respective. În plus, limba română este considerată limbă străină conform legislației din regiune, dat fiind că cadrul normativ al regiunii transnistrene prevede funcționarea oficială a trei limbi – rusă, ucraineană și moldovenească (limba română în baza grafiei chirilice). Or, funcționarea școlilor cu predare în limba română în regiune datorează în mare parte entuziasmului și spiritului elevilor, părinților acestora, dar nu în ultimul rând al profesorilor.
Ce ține de problema fermierilor din Dubăsari, trebuie să pornim de la faptul că legislația din regiune nu prevede proprietatea privată asupra pământului. În plus, de mai mulți ani există această problemă, iar Chișinăul reacționează în regim de pompier, astfel, fermierii deseori refuză să-și prelucreze pământurile. Dacă ne-am referit la problema fermierilor din Dubăsari, trebuie să spunem și despre situația a două localități din zonă – Molovata Nouă și Cocieri, care se confruntă cu mari probleme la aprovizionarea cu produse din partea Nistrului. Aceste două localități în perioada în care Nistrul nu este înghețat întrețin legătură prin intermediul unui ferryboat, însă în timp de iarnă ele rămân blocate, deși anul acesta autoritățile de la Chișinău au procurat un aeroglisor, care soluționează parțial problema aprovizionării localităților în cauză. Ambele cazuri au o conotație strict politică, dat fiind că autoritățile din regiune nu se consideră parte componentă a Republicii Moldova, iar locuitorii din zonă sunt obligați să se supună legislației autoproclamatei regiuni.
A propos, o situație similară, doar că la nivel internațional, este cea a fermierilor moldoveni ce au terenurile dincolo de traseul Odessa – Ismail, este vorba despre cei șapte kilometri de traseu transmis Ucrainei în schimbul ieșirii la Dunăre pentru Republica Moldova, acordat în baza acordului între cele două state. Atunci când ne-am referit la situație similară, nu am avut în vedere recunoașterea sau nerecunoașterea proprietății private a pământurilor ce aparțin fermierilor moldoveni, ne-am referit la problemele cu care se confruntă la trecerea producției pe cealaltă parte a traseului, ce constituie teritoriu al Ucrainei.
L. C.: Care sunt punctele tari și cele slabe în activitatea guvernamentală referitoare la gestionarea conflictului transnistrean?
V. G.: Este dificil a răspunde la această întrebare, din simplul motiv că nu putem constata o continuitate în activitatea autorităților de la Chișinău în gestionarea conflictului. Totuși, în anumite condiții, cum ar fi elaborarea unui concept, a unei idei privind căile de soluționare, cu fixarea unei perioade de tranziție, Chișinăul ar putea beneficia de sprijinul Uniunii Europene, dar, în egală măsură a vecinilor săi – România și Ucraina.
Despre România am mai spus, este benefică revenirea ei în formatul de negocieri, deși este destul de dificil, știind poziția Moscovei și a Tiraspolului, iar ceea ce ține de Ucraina, trebuie să recunoaștem că a apărut o șansă reală, ceea ce nu exista anii precedenți, ca Ucraina să susțină poziția Republicii Moldova în negocieri, inclusiv în stabilirea viitorului statut al regiunii transnistrene. Or, ani la rând, Chișinăul de facto era de unul singur în fața unei echipe comune constituite din Moscova, Tiraspol și Kiev. Ultimul cu siguranță a constituit unul din punctele cele mai slabe ale autorităților de la Chișinău.
Și încă ceva – capacitatea de a gestiona situația din regiune ar putea fi considerat ca un catalizator pentru întreaga societate a Republicii Moldova, care de o perioadă îndelungată rămâne a fi una dezbinată. Or, anumite probleme cu care se confruntă Chișinăul sunt similare celor cu care se confruntă Tiraspolul, fie este vorba despre combaterea corupției, a sărăciei, plecarea masivă a populației pentru a munci în străinătate etc.
L. C.: Care ar fi rolul necesar al mediului academic și de cercetare din Republica Moldova în tratarea conflictului transnistrean, și ce lipsește în prezent?
V. G.: Din start dorim să atenționăm că soluționarea problemei transnistrene mult timp nu a constituit obiect de cercetare, cel puțin din punct de vedere juridic, inclusiv din punct de vedere al dreptului internațional. Au existat anumite studii din punct de vedere istoric, social, economic, dar deseori acestea rămâneau în afara interesului autorităților centrale, nemaivorbind despre cele locale. Vacuumul instituit prin lipsa unui cadru normativ legal ce ar stabili regimul juridic al persoanelor, al bunurilor din regiune, au dus la aceea că cetățenii din regiune nu se simțeau în siguranță. Nu odată m-am pronunțat că din punct de vedere al dreptului internațional teritoriul se află sub jurisdicția statului sau se află sub regim de ocupație cu aplicarea prevederilor convenționale și cutumiare respective. Or, neclaritatea în ceea ce ține de responsabilii din zonă a fost constatată în câteva hotărâri ale Curții Europene pentru Drepturile Omului. În acest context dorim să atragem atenția că odată cu adoptarea hotărârii pe cazul Ilașcu c. Moldovei și Rusiei (2004) mulți se refereau la această speță în contextul în care se încerca să se insiste asupra ocupației zonei respective de către Rusia. Or, CEDO nu deține asemenea competențe, ci doar constată autoritățile cărui stat sunt responsabile pentru încălcarea unui drept garantat de Convenția de la Roma (1950). În acest context, am promovat nu odată în cadrul diverselor evenimente cu caracter științific, dar și de popularizare, conceptul „control efectiv” și „control general” aplicat de CEDO. Totodată, veneam cu explicație referitor la interpretarea diferită a acestor două concepte date de CEDO, pe de o parte și, Curtea Internațională de Justiție (cazul Nicaragua, 1986) și Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie (cazul Tadic, 1999), pe de altă parte.
Un alt exemplu ar fi Proiectul „Studiu asupra statutului forțelor pacificatoare în dreptul internațional. Cazul Republicii Moldova”, elaborat în anul 2015 de comun acord cu Asociația Promo-Lex, care este una din organizațiile preocupate de respectarea drepturilor omului în regiune.
În calitatea mea de expert al Comitetului Internațional al Crucii Roșii, am participat, inclusiv ca organizator, la numeroase manifestări științifice naționale și internaționale, în cadrul cărora am promovat conceptul dreptului internațional umanitar, inclusiv prin prisma aplicabilității acestuia în situațiile conflictelor „înghețate” pe teritoriul ex-URSS. În egală măsură am publicat mai multe publicații științifice pe problematica în cauză. În 2006 am elaborat Proiectul privind compatibilitatea prevederilor Constituției Republicii Moldova și ale Statutului Curții Penale Internaționale, ca condiție prealabilă pentru ca acesta să fie ratificat de către Parlamentul Republicii Moldova. Iar în anul 2016 am elaborat proiectul de lege privind cooperarea dintre Republica Moldova și Curtea Penală Internațională. Acestea sunt doar câteva exemple ca răspuns la întrebarea privind rolul mediului academic în soluționarea problematicii abordate.
Actualmente lucrez asupra monografiei dedicate Justiției tranziționale, care are tangență în mod direct cu conflictul transnistrean. Importanța temei pentru Republica Moldova a fost constatată de exemplu de Institutul Causeway, care cu suportul logistic al Ambasadei Marii Britanii la Chișinău, în toamna anului 2016 și începutul anului 2017 a organizat la Chișinău o serie de seminare cu participarea judecătorilor și a procurorilor din Republica Moldova, în cadrul cărora experți naționali și internaționali au familiarizat audienții cu conceptul justiției tranziționale, inclusiv cu practica diverselor state, dar și a jurisprudenței internaționale.
Exemplele aduse vin să confirme aportul mare care poate fi adus de mediul academic în reglementarea conflictului transnistrean, ceea ce o perioadă îndelungată a fost ignorat. Apariția mai multor lucrări în care v-or fi explicate și analizate evenimentele ce au dus la declanșarea crizei, instituirea unor comisii mixte dintre Chișinău și Tiraspol pentru determinarea mai multor aspect, cum ar fi de exemplu, destinului persoanelor dispărute, instituirea unor zile comemorative comune, revizuirea unor evenimente în contextul în care cei implicați se bucură de o apreciere profesională și etică în societate, conlucrarea pe cazuri de infracțiuni de drept comun etc., sunt doar câteva exemple ale posibilităților pe care le poate acorda mediul academic societății.
Interviul este publicat în cadrul proiectului „Dosarele conflictului transnistrean. Soluții pentru dezvoltarea societății pe cele două maluri ale Nistrului”, finanțat de către Ministerul Afacerilor Externe (MAE) prin programul României de cooperare pentru dezvoltare (RoAid) și implementat cu sprijinul Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare (UNDP) – Centrul Regional pentru Europa și Asia Centrală.
