Reflecții privind testul democrației ucrainene față de români
Proiectul deschiderii, în orașul Cernăuți, a unei grădinițe românești a intrat în discuție publică încă la începutul anilor ’90 ai secolului trecut. De atunci și până acum, cea de a doua comunitate etnică din capitala Bucovinei își tot revendică, fără să fie luată în seamă, dreptul de a-și educa preșcolarii în limba maternă.
Fostul regim totalitar și-a propus să creeze un alt tip de om – homo sovieticus, care, în fond, trebuia să fie un fel de mancurt rusificat. Rusificarea de altă dată a devenit astăzi calul de bătaie al noii democrații ucrainene. Dar aceasta uită sau se face a uita că politicile sovietice de rusificare au adus prejudicii nu doar ucrainenilor, ci și altor națiuni conlocuitoare. Românii și-au pus mari speranțe în schimbarea regimului comunist și transformarea Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene în republică cu adevărat democratică. Dar entuziasmul nostru, atât de pronunțat la începutul anilor ’90, s-a dovedit a fi de scurtă durată. Reflexele, ca să nu spunem metehnele regimului sovietic n-au dispărut și nu dispar cu una cu două. Ele sunt atât de adânc înrădăcinate încât orice demers al comunității românești privind drepturile și interesele sale legitime este privit, în mare, de noua funcționărime, ca un fel de atentat la independența, suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei.
Practic nu există (așa cum nici înainte nu a existat) demers al comunității românești care să nu se lovească de stavila împotrivirii oficialităților. Vă amintiți, probabil, de proiectul ridicării unui monument lui Ștefan cel Mare și Sfânt în Codrii Cosminului (refuzat pe motiv că ar afecta, chipurile, relațiile de prietenie dintre Ucraina, Polonia și România!), la fel vă amintiți și de refuzul autorităților de a reveni la denumirile istorice ale localităților din raionul Herța (în pofida rezultatelor referendumurilor locale!) și de reticența acestora de a decreta limba română limbă regională într-un raion cu populație sută la sută românească, de odiseea deschiderii unei școli românești în centrul urbei cernăuțene, de torpilarea procedurii de deschidere a Cimitirului militarilor români din Cernăuți, de refuzul autorităților de a deschide la Cernăuți o filială a Institutului Cultural Român și de câte alte proiecte neînfăptuite din cauza nedorinței celor de la putere de a le pune în practică.
Când a apărut problema deschiderii de clase ucrainene în școlile din satele românești, locuitorii acestora nu și-au arătat public nemulțumirea, chiar dacă, în marea majoritate a cazurilor, aceste clase erau deschise forțat, cu dirijare regizată din umbră. Au înțeles să respecte principiile democrației și să nu pună la îndoială opțiunea (manipulată, din păcate) a părinților? A fi în dezacord cu un asemenea proiect (mai mult al autorităților decât al părinților) ar fi echivalat, în opinia autorilor acestuia, cu a te pronunța împotriva statului.
Ne-am referit la aceste aspecte ale relațiilor comunității românești cu autoritățile pentru a scoate în evidență o durere mai veche a românilor din Cernăuți şi din Ucraina în ansamblu: de ce, atunci când își revendică un drept ce li se cuvine în mod firesc și legitim, românii noștri trebuie practic să-l cerșească? Și asta ani în șir.
Citiți aici declarația integrală a Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi”.
