Astăzi se împlinesc 25 de ani de când Doina și Ion Aldea Teodorovici nu mai sunt alături de noi, nu mai sunt cu noi, nu mai sunt în fața noastră. E trist pentru că nu aveam decât 10 ani când s-a întâmplat tragedia și nu știam multe atunci despre ei, e trist că la școală nu am învățat niciun cuvânt, nicio pagină despre valoarea lor incontestabilă pentru neamul românesc. E trist pentru că ei nu mai sunt, au rămas doar vocile lor care se mai aud în surdină.
Ce aș putea să le spun azi?! Că suntem niște lași? Că moștenirea lor e aruncată la gunoi? Că politicienii care au urmat și-au șters piciorele de orice vers pe care l-au scris cu sânge și cu propria lor viață? Să le spun că astăzi guvernanților le e în cot de ”judecata lui Eminescu”? Că așa și ”nu trăm în legea noastră”, deși am vrea, că nu am fost lăsați în pace, că rusul nu a plecat niciodată de pe meleagurile noastre și nici din mintea noastră? Că suveranitatea e un cuvânt frumos, iar independența o zi în care ne adunăm să mâncăm plăcinte, să bem vin și să urmărim parade de după garduri metalice?
Suntem înecați în mătrăgună până în gât. Otrava a venit de peste tot. Mai ales de la cei care ca și cum ne-au vrut binele și care au lucrat toți anii aceștia pentru Moscova. Limba română nu mai are lacrimi, Dumnezeu nu mai plânge peste țară, nu mai are pentru ce și pentru cine. Intelectualitatea nu mai are niciun cuvânt de spus în viața politică a țării, nu se mai aude.
Am avut prea multă blândețe, i-am iertat pe cei care ne-au dus în Siberii de gheață, am uitat calvarul, drama, tragedia prin care au trecut buneii noștri. I-am primit în casa noastră, iar ei s-au urcat pe masă și au călcat în picioare tot ce am avut mai sfânt.
Așa am ajuns și nu am de ce să fiu mândră.
Rămân veșnice cele trei culori, acea singură credință românească, acel Prut care curge între noi. Sârma ghimpată de la Prut a dispărut, însă nu și cea din sufletele noastre.
Citiți articolul integral pe blogul Elenei Robu.
