Mâine este 24 ianuarie, și se împlinesc 159 de ani de la –după părerea mea– cea mai importantă zi din istoria noastră, căci atunci am hotărât decisiv ca destinele rumânilor să nu cunoască niciun fel de graniță, geografică sau geopolitică.
Dar înainte de a prezenta superficial evenimentele de atunci, haideți să vedem ce însemnătate mai are această zi simbolică pentru rumânii de astăzi. Să începem prin a ignora discursurile politicienilor populiști, să-i cunoaștem pe românii de rând, ce fac ei de ziua Micii Uniri? Ce fac tinerii? Ce fac militarii? Mai are însemnătate această zi simbolică, -ce reprezintă piatra de temelie a României moderne-, pentru românul de rând? Avem noi oare idee de sacrificiile înaintașilor noștri, în mare parte uitați? Ne mai amintim că cele mai mari imperii aflate în imediată noastră vecinătate, -Rusia, Turcia și Austria- au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a împiedica această Unire? Au cumpărat mercenari și caractere slabe ai diferiților „influenceri” și corupți de atunci. Știți că trădători și oportuniști se găsesc mereu și oriunde. Dar în fine, din ceea ce eu văd, la fel ca majoritatea sărbătorilor laice –sau religioase-, ziua de mâine a putut fi integrată în cumulul de motive de a mai face niște petreceri tematice în cluburi, de-a mai organiza niște conferințe, de-a mai vinde niște kitsch-uri, de a mai bea câteva beri împreună cu prietenii… într-un cuvânt de a comercializa și acest moment. Ați înțeles unde bat. Stiți ce? Nu văd în asta musai ceva rău, cât timp esența rămâne aceea de-a ne face inima să vibreze, chiar dacă prin asta înțelegem un „outfit” tradițional și câteva poze pe Instagram urmate de niște like-uri ce ne hrănesc orgoliul. Nu asta contează. Important este să fim bucuroși și să zâmbim, și poate, printre celălalte motive ne amintim și ce… ar trebui să celebrăm cu adevărat. Haideți să vedem cum s-au desfășurat evenimentele iar apoi continui cu însemnătatea.
În 1859 domnitorii numiți la Balta Liman tocmai își încheiaseră mandatul, iar Poarta a decis să îl aleagă pe Conachi-Vogoride ca și caimacam,(locțiitor de domn) –acesta fiind un notoriu luptător antiunionist, cam cum se crede și mancurtul Dodon în zilele noastre- pentru a frauda alegerile ce urmau să aibă loc în scopul desemnării domnitorului. Conachi-Vogoride, susținut de Austria și Turcia dar și de unele forțe conservatoare interne, a făcut tot ce a putut pentru a bloca demersul unionist. A frăudat grosolan alegerile. Fapt dovedit și recunoscut ulterior. Doar că momentele de criză nasc oameni cu adevărat puternici. Unul dintre aceste persoane era pârcălabul de Galați, ce și-a dat imediat demisia în semn de protest pentru fraudarea grosolană a alegerilor. Liderii unioniști și colonelul Alexandru Ioan Cuza, căci despre el era vorba, au reușit să atragă atenția internațională asupra fraudei înfăptuite atât prin demesiile lor din funcțiile importante pe care le aveau, cât și prin alte acțiuni de protest. Chiar regina Victoria și Napoleon al III-lea și-au dat acordul pentru anularea alegerilor falsificate și organizarea altora noi. Mno și de aici a început distracția.
La Iași, -capitala Moldovei-, a fost ales drept domnitor colonelul A. I. Cuza, cu unanimitatea deputaților prezenți, acesta având o imagine foarte bună fiind un fost fruntaș cunoscut al Revoluției 48-itiste, dar și pentru demisia mai sus amintită.
La doar 19 zile de la alegerile din Moldova, același colonel era ales și în Țara Românească, la București. Practic românii au profitat de lipsa preciziei Convenției de la Paris, care nu interzicea explicit alegerea aceleiași persoane în ambele țări române. A fost o mișcare foarte inteligentă și curajoasă a românilor și a reprezentat momentul în care am pus pentru primadată în aplicare politica „faptului împlinit”. Consider că acel moment a reprezentat actul de naștere al României moderne. Fără dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza nu ar fi existat nici 9 mai, nici 1 decembrie, nici 27 martie, sau 28 noiembrie, concret, nu ar fi existat România și nu am fi existat noi. dar în fine, asta reprezintă deja istorie contrafactuală și e total neproductivă. A da, merită menționat faptul că Marile Puteri nu au dorit să recunoască numele de România, înscris în actele oficiale, ci doreau să ne numim Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești, probabil pentru a ne putea dezbina mai ușor ulterior… Dar capcana a fost evitată. Și uite așa am șocat noi lumea întreagă, dându-le palpitații tuturor dipolmaților, de la Lisabona la Vladivostok, și arătându-le tuturor faptul că și o națiune mică își poate croi singură drumul prin năpastele istoriei.
Apoi au urmat reformele lui Cuza și consolidarea Unirii. Au fost unificate guvernele, aleasă capitala, înființată Armata Română, jandarmeria, dar și primele universități. Tot atunci a fost introdus învățământul de stat gratuit și obligatoriu, și, la fel de important, a făcut reforma agrară iar țăranii clăcași au fost împroprietăriți, scoțându-ne practic din feudalism. A urmat apoi secularizarea averilor și pământurilor bisericești, dar și altele… practic s-a concretizat Unirea de facto a celor două state și a fost creeată România modernă.
Acum că am prezentat fooaarte pe scurt cele întâmplate atunci, îmi vine în cap automat întrebarea: „Mai suntem oare în stare să facem o Unire?”, cred că știți la ce mă refer. Răspunsul este, categoric da!
Alexandru Ioan Cuza și generația lui ne-au demonstrat cum au putut creea România împotriva tuturor sorților, prin forță și inteligență deopotrivă.
În fine, poate că a venit vremea să răsară din fiecare un Cuza, şi să nu ne mai lăsăm soarta la voia întâmplării sau a altora.
Citiți articolul integral pe blogul lui Mihai Cristian.
