La 9 mai 1877, în sesiunea extraordinară a Adunării Deputaților a avut loc Proclamarea independenței de stat a României. După unirea Moldovei cu Muntenia, din 24 ianuarie 1859, cucerirea independenței naționale devenise un obiectiv major al românilor.
Demersul a început în prima parte a lunii aprilie din anul 1877 când, între Principatele Unite și Imperiul Țarist, a fost semnat un acord care conferea armatelor țariste dreptul de a traversa teritoriul românesc, pentru ca ele să ajungă la sud de Dunăre, spre a se război cu otomanii. Rușii trebuiau, în schimb, să garanteze că integritatea teritorială a României nu va fi primejduită (ei înșiși constituind un pericol, din acest punct de vedere, dacă stăm puțin să ne gândim).
Fără a se lăsa în nădejdea rușilor pentru apărarea hotarelor sale față de otomani, România a mobilizat mai mult de 125.000 de ostași, spre a stopa o eventuală invazie dinspre țărmul de sud al Dunării. Oastea română a fost împărțită în două corpuri. Ambele erau menite să apere teritoriul național (nu cu mult mai mare, pe atunci, de 121.000 km2 , ca suprafață), în cazul unor atacuri venind din direcții diferite. Cele mai numeroase trupe erau masate în jurul Bucureștilor. Unitățile românești erau pregătite să apere o linie a frontului lungă de 650 km, se arată pe site-ul Cunoaște lumea.
Curând, au început să intre în România și trupele rusești, trecând Prutul peste noul pod proiectat de către Gustave Eiffel – inginerul care a conceput și emblematicul turn al Parisului. Inaugurarea podului de la Ungheni a avut loc cu doar câteva zile înainte ca Imperiul Țarist să declare război Imperiului Otoman.
Având în vedere actele de frondă ale guvernului de la București, otomanii au reacționat violent. Au pus stăpânire pe corăbiile cu grâne ale negustorilor români iar peste Brăila (și alte orașe dunărene) a început să plouă cu bombe, lansate din tunuri de pe celălalt mal al Dunării.
Românii nu s-au lăsat mai prejos, fiind rupte legăturile de natură diplomatică cu Imperiul care, vreme de secole, ne crease atâtea suferințe. La finele lunii aprilie a anului 1877, România se afla deja în război cu Imperiul Otoman. Visurile de eliberare erau mai aproape de materializare ca niciodată!
În data de 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu, în calitate de ministru de externe, avea să declare, în legislativul țării: „În stare de război, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenți, o națiune de sine stătătoare. Așadar, domnilor deputați, n-am cea mai mică îndoială și frică de a declara în fața reprezentanței naționale că noi suntem o națiune liberă, independentă!”.
Și astfel se materializa, după Unirea de la 1859, încă un vis de secole al românilor, un popor aflat mereu, după cum bine observa Grigore Ureche, „în calea răutăților”. Adică în apropierea (nocivă) a unor imense imperii. Legislativul țării s-a întrunit, la 9 mai, în ședință extraordinară, într-o atmosferă entuziastă și totodată marțială, care domnea pretutindeni. Mihail Kogălniceanu a proclamat independența României iar a doua zi actul normativ a fost semnat și de către conducătorul statului, principele Carol.
