Cinci zile din Anul Centenar vor da activiştii unionişti pentru a merge în Marş pentru Basarabia. Un gest simbolic plin de însemnătate şi care arată implicarea românilor de pe cele două maluri de Prut în procesul de unire a celor două state româneşti.
Pe 1 iulie 2018, la Alba Iulia avea să se aprindă Flacăra Unirii. Aceasta este purtată în mod simbolic, pe parcursul a trei luni şi a peste 1000 de kilometri, de la Alba-Iulia, capitala primei uniri, la Chişinău, capitala noii Uniri.
Marşul a fost împărţit în 11 etape a câte cinci zile, iar a şasea zi este una de odihnă. Participanţii la marş pot participa la o singură etapă, mai multe sau pot face chiar întreg traseul. Marşul are forma unui Maraton Ştafetă, în sensul că deplasarea este una în voie, accesibilă oricui şi la sfârşitul etapei Flacăra Unirii este predată către următorul grup.
În cele din urmă, pe data de 26 august se va ajunge la Iaşi, după care se va trece Prutul ca pe data de 1 septembrie să ajungem la Chişinău, acolo unde va avea loc cea mai mare manifestaţie unionistă de după căderea regimului comunist din Republica Moldova(2009).
Am decis să fac şi eu acest exerciţiu, implicat fiind în promovarea mesajului Unirii de mai bine de zece ani, perioadă în care am ajuns să cunosc persoane şi personaje din cele mai diverse, probabil peste o mie de persoane cu care am interacţionat direct şi pe care oricând le-aş recunoaşte pe stradă sau la alte evenimente unioniste. „Basarabia E România” este cea mai longevivă campania a societăţii civile cel mai probabil de după cel de al doilea război mondial. De la mesajele inscripţionate pe pereţi, de la marşurile organizate anual pe cele două maluri de Prut şi până la votul politic din 27 martie 2018 şi prin care se recunoştea în Parlamentul de la Bucureşti dreptul moldovenilor de a se Uni cu Ţara, toate fac parte din campaniile ample ce au menirea de duce la capăt proiectul iniţiat de înaintaşi: „Toţi Românii într-un singur stat”.
Marţi am pornit în cea de a cincea etapă, de la Curtea de Argeş şi până la Târgovişte, acolo unde am ajuns sâmbătă seara.
În general în marş sunt câteva zeci de persoane, dar care se schimbă de la o etapă la alta. În această etapă au fost şi doi copii, unul de şase ani şi fetiţa mea mai mare, de opt ani. Pentru ei a fost o experienţă unică şi plăcută în acelaşi timp. Aceştia din urmă nu au parcurs decât foarte puţin din traseu pe jos, existând autoturisme la dispoziţia participanţilor şi în care îşi pot lăsa şi lucrurile, astfel încât deplasarea să fie cât mai uşoară. În oraşe numărul participanţilor creştea simţitor (Câmpulung şi Târgovişte).
Pe tot traseul, şoferii au salutat mesajul pe care îl purtam, iar în localităţi eram întâmpinaţi de localnici, preoţi şi autorităţile locale care ne puneau la dispoziţie tot ceea ce aveam nevoie: apă, mâncare, cazare. Deşi în mod normal un astfel de marş ar trebui să presupună anumite lipsuri, nu prea se întâmplă acest lucru deoarece toată lumea se oferă să ajute.
Citiți continuarea articolului în publicația Adevărul.
Autor: Marius Lulea
