Ucraina revine în titlurile din presa internațională tot cu „producția internă” cu care ne-a obișnuit: conflictul cu Rusia. De data asta, securea războiului se mută la Mare Azov, unde Kievul are o redută vitală în competiția belicoasă cu Moscova – portul industrial Mariupol, unde se află vreo 70% din producția de fier a Ucrainei și principala rampă de alimentare a forțelor guvernamentale din Donețk.
Când rușii s-au gândit la construirea megaliticului pod al Crimeei, au avut în considerare nu doar un nod de legătură între Peninsula Taman și falimentara strâmtoare Kerci, ci mai ales să le amputeze ucrainenilor libertatea de navigație pe direcția Marea Neagră-Marea Azov.
Cum? Printr-un tertip de fabricație atât de ingenios, că pare de-a dreptul o poantă arhaică din vremea regelui Filip al II-lea al Macedoniei: celavecii au construit podul la înălțimea joasă, astfel încât să le dea bătăi de cap tovărășilor lui Poroșenko pe două direcții. 1) Cargourile de mari dimensiuni nu pot pătrunde pe sub pod – deci, croșeu comercial aplicat portului Mariupol, unde efectele economice se resimt din plin. 2) Strâmtoarea Kerci era și așa o strâmtoare extrem de strâmtă, iar acum, cu podul Crimeei pe boltă, devine de-a dreptul o ureche de ac pentru crucișătoare în caz de război naval.
Dar de ce să trăncănim despre aspecte de strategie militară, când ar trebui să glosăm despre Herr Doktor Klaus Iohannis al României? Fierbe valu-n Marea Neagră, fierbe valu-n Marea Azov, iar Salcia din Cotroceni ne asigură încruntat: Pentru români nu există niciun pericol. Extraordinar, Konrad Adenauer veghează pentru noi în zbor de pitpalac. Ce omite Iohannis când se clătește cu românii între măsele? Ceea ce omite clasa politică de la București de atâtea decenii, cu provincialismul unei căsuțe de păpuși: pe alți români, românii din Ucraina. Printre regiunile din Ucraina aflate sub incidența legii marțiale adoptate luni în Radă, se numără și Odesa, unde avem vreo 125.000 de etnici români.
Altfel spus, 125.000 de suflete irelevante electoral pentru politicienii din România, dar carne de tun mai mult decât relevantă nu doar pentru războiul din estul Ucrainei, ci și pentru fabrica neo-stalinistă de asimilare din legislația ucraineană privind drepturile minorităților etnice.
Vedeți, de-asta, de Centenar, România are în frunte un mediocru încremenit în ticuri de edil: Iohannis a primit pe mână președinția unei națiuni care în toată istoria ei călcată în picioare a trebuit să jongleze printre jaloanele imperiilor și cu o poziționare geografică care o obligă la granițe construite pe doctrine militare, nu pe șlagăre anti-suveraniste, iar el se comportă ca un șefuleț de canton elvețian care vrea doar să dea bine pe Instagramul Bruxelles-ului.
Asta înseamnă, politician cu nazuri fiind, să nimerești în trecutul greșit. Încă ceva ce nu pricep gestionarii de tip Iohannis: aici, în colțul acesta complicat de Europă, bunul simț al sechelelor îți cere să îți iei consilieri o liotă de generali, nu trupe de ASE-iști dichisiți.
