Stalin a murit, Uniunea Sovietică a crăpat, dar o așchie de-a ei a rămas înfiptă de-a lungul Prutului: granița absurdă dintre România și Republica Moldova, întinderea geografică unde timpul dispare și nervii se inflamează.
Este o șandrama a Pactului Ribbentrop-Molotov și îți răpește timpul la fel ca un organism bolnav.
Media de așteptare la punctele de frontieră în statele UE a fost în 2017 de 23 de minute, aflăm dintr-un raport de anul trecut al Programului american USAID pentru Reforme Structurale în Republica Moldova. Mmm, parfum, prin comparaţie cu ce anomalie avem mai jos.
Oaia neagră a raportului: linia de graniţă RO-RM. Americanii analizaseră impactul economic negativ al timpului petrecut la frontieră asupra coridoarelor comerciale ale Republicii Moldova. Adică, în limbajul pământenilor, câți bani se duc pe apa sâmbetei din mediul de afaceri de pe ambele maluri ale Prutului din cauza acestui hotar malign. Și, indirect, câți ani din viaţă pierzi dacă se întâmplă să treci frecvent granița lui Stalin.
Potrivit raportului USAID, culmea cronofagiei se află la punctul de trecere Leușeni-Albița. „Expeditorii și transportatorii au menționat în repetate rânduri că au nevoie de 1-3 zile pentru a traversa PTF Leușeni-Albița”, se menționează în raport.
În 2016, grosul transporturilor comerciale din Republica Moldova spre România a tranzitat prin vama Leușeni-Albița: 198.000 de mii de camioane. 198.000 raportate la un ciclu de traversare de 1-3 zile. Dacă faceţi calculul, nimeriţi direct în halucinaţie. Cumulat, sunt ani de zile pe care aceşti oameni şi-i risipesc aşteptând la frontieră ca la Judecata de Apoi. Desigur, fiind vorba şi de o graniţă UE, există un nivel de control sporit. Dar chiar şi-aşa, timpul de procesare este tot prea mare, durează mult mai mult decât la toate celelalte frontiere externe ale UE, atrage atenţia USAID.
Adăugaţi în ecuaţie şi logistica papuaşă, plus birocraţia de Harry Potter de pe ambele maluri. Precum şi – să nu uităm – sacrele hachiţe ale unora dintre vameşi. Chemarea peşcheşului. Ştim doar din timpuri de arhivă că mulţi dintre „vătafii de hotar”, cum li se zicea în vremea Principatelor, îşi tratează punctele de control ca pe propriile moşii şi au nevoie de-o mică atenţie, de-un stimulent, de-o omenie, ca masca mortuară de pe mutră să li se însenineze şi lucrurile să meargă aproape ca unse.
Citesc că drumul până Kazahstan, de pildă, durează 5-8 zile. E de înţeles, Kazahstanul se află la secole distanţă de Republica Moldova. Dar România? Cum să zaci 1-3 zile în vamă ca să treci Prutul? Ăştia sunt timpi de zonă de război, înregistraţi de obicei la pichetele cu barieră de pe coclaurile separatiste.
La evenimentul de prezentare a raportului, o expertă în logistică, Kristen Hartpence, preciza că „aşteptarea pentru a trece frontiera poate reprezenta şi 90% din timpul de transportare a mărfurilor”.
Cealaltă aglomeraţie: când încep concediile de vară, dopurile de trafic se mută la Cahul-Oancea şi Giurgiuleşti-Galaţi. Peisajele cu oceane de cetăţeni din Republica Moldova care se bulucesc la vamă, în nori de eşapament, ca să intre în România devin un reflex la ordinea zilei în cele trei luni de vară. Au fost cazuri când timpul de trecere a urcat şi până la o oră.
Bun, să zicem că frustrarea nu e mare în cazul celor care ies din Republica Moldova o dată pe an, ca să-şi facă concediul pe litoralul României, sau iarna, pe rit vechi, gonind în masă spre Valea Prahovei. Dar ce faci cu cei care se preumblă constant între maluri?
O situaţie mizerabilă cu care, fireşte, baştanii politicii de la Chişinău nu se confruntă când ajung la vamă, deoarece pentru ei a fost creat Drumul spre Paradis – culoarul diplomatic, unde cel mult li se poate deranja un pic tunsoarea când încasează câte-o plombă de asfalt în roată.
