Am participat la comemorarea a 78 de ani de la un episod tragic la istoriei noastre, reamintindu-mi cât este de importantă păstrarea identităţii românilor din Bucovina de Nord, azi pe teritoriul Ucrainei, ameninţaţi cu dispariţia în decurs de 1-2 generaţii din cauza unei politice şovine de eliminare a identităţii celorlalte etnii din statul Ucraina. Un stat ocupant vrea acum să închidă şi slujbele în limba română iar BOR rezistă, pentru moment, scrie George Simion într-un articol de opinie publicat pe platforma de bloguri a cotidianului Adevărul.
Românilor care trăiesc pe teritoriul de astăzi al Ucrainei le păstrez un loc special în sufletul meu. Cu atât mai mult cu cât ei aproape că nu au niciun loc în strategiile politicienilor care conduc vremelnic statul român. Dacă noi, cei din România, suntem liberi să ne decidem soarta după cum merităm, despre românii autohtoni din nordul Bucovinei sau din Bugeac putem spune fără team de a greşi că ei „trăiesc sub vremuri”, cu alte cuvinte ei sunt direct afectaţi de evenimente asupra cărora nu au control. După ocuparea acestor regiuni de către Uniunea Sovietică, încorporarea lor la republica ucraineană şi toată suita de evenimente zbuciumate care au punctat istoria post-sovietică a Ucrainei, abia dacă putem găsi vreun moment care să-i fi avantajat cu adevărat pe românii noştri de la Cernăuţi, Hotin, Herţa sau Cetatea Albă.
Nu scriu aici despre românii din Ucraina ca să-i compătimesc şi nu aş vrea ca dumneavoastră să nutriţi acest sentiment citind despre ei. Faptul că, după aproape opt decenii de eliminare fizică, asimilare forţată, deznaţionalizare şi excludere de la progres şi bunăstare, ei încă trăiesc lângă România şi sunt mândri să-şi spună români arată că nu le stă în caracter să-şi plângă de milă. Românii bucovineni şi basarabenii din Moldova istorică nu au nevoie de compasiunea noastră, ci de recunoaşterea sacrificiilor pe care le fac pentru a continua să fie români, de sprijin instituţional din ţară şi de reintegrarea în spaţiul cultural român. La Cernăuţi vin ca să mă încarc cu atitudinea „can do” a românilor de aici, cărora le este mult mai greu decât nouă să simtă româneşte, dar se încăpăţânează să o facă.
