Cea mai mare șmecherie a Diavolului este să ne convingă că nu există. Cea mai mare șmecherie a Chișinăului este să ne convingă că „geopolitica a murit” în R. Moldova. În realitate, cum a fost evident încă din 3 iunie 2019, odată cu descălecatul ruso-european-american de la Chișinău, actuala majoritate este cea mai geopolitică coaliție de la constituirea tânărului stat R. Moldova până azi, scrie analistul Dan Dungaciu într-o analiză LARICS.
Redăm analiza în întregime:
Și este așa nu pentru că e pro-rusă sau pro-europeană, ci pentru că, strategic, actuala coaliție PSRM-ACUM reușește să satisfacă, concomitent, și interesele strategice ale rușilor și cele ale europenilor, sub privirile indiferente ale unei Americii pentru care R. Moldova a devenit, după guvernarea Binomului Plahotiunc-Dodon, dispensabilă.
Asistăm astăzi la o trecere în regiune de la geopolitica confruntării la geopolitica consensului.
Tot ce se întâmplă acum la Kiev, de pildă, este consecința acestei evoluții fără precedent.
În fața unui ego strategic gomflat la Chișinău până la ridicol – acolo s-ar petrece, chipurile, de zeci de ani, o luptă pe viață și pe moarte între marile puteri, cine să dețină controlul în „super-strategica” republică! -, trebuie să se admită cu modestie că singura grilă de lectură decentă și viabilă a R. Moldova este prin prisma evoluțiilor din Ucraina. Acolo, și numai acolo, se joacă jocul regional. Că subiectul Ucraina este cvasi-absent din discuțiile din stânga Prutului este adevărat, dar asta nu îi diminuează deloc importanța. De aceea, evoluțiile recente de la Kiev nu doar că sunt extrem de relevante pentru Ucraina, dar ne dau și traseul de evoluție al situației politice și strategice de la Chișinău.
Ce se întâmplă la Kiev? Formula Steinmeier sau cum răbdarea strategică a Moscovei a avut câștig de cauză
Își mai aduce cineva aminte de prima întâlnire bilaterală dintre președinții Donald Trump și Vladimir Putin de la Summitul din Finlanda (Helsinki, iulie 2018)? În conferința de presă care a urmat, cei doi au vorbit despre agenda strategică a fiecăruia și au dat câteva sugestii despre discuție.
Importat pentru noi este următorul aspect: pe când președintele rus a invocat la conferința de presă Ucraina ca temă importantă, reluând ideea obsesivă a Rusiei despre necesitatea implementării ad literam a Acordului de la Minsk (2015), președintele american nici măcar nu a menționat numele Ucraina. A devenit limpede de atunci, fie și numai prin această omisiune, deloc întâmplătoare, că diferența de accente – a se citi de interese și mize – între America și Rusia devine tot mai evidentă. E ușor să fi vizionar post-festum, dar „descălecatul” de la 3 iunie 2019 este perfect coerent cu ce s-a petrecut atunci la Helsinki.
Acordul de la Minsk (Minsk 2) vizând pachetele de măsuri care trebuiau luate pentru rezolvarea conflictului din Donbas, negociat și agreat de Germania, Franța, Rusia și Ucraina, la 11 februarie 2015, a fost de fiecare dată linia de mesaj diplomatic de la care rușii nu au făcut niciun pas lateral. Și știau de ce. În realitate, Moscova obținuse o semnificativă victorie diplomatică reușind să pună în Acord o ierarhizare strategică: la început implementarea așa zisele măsuri politice de rezolvare a conflictului (alegeri în regiunile separatiste, modificării de legislație etc.) și abia pe urmă măsurile de securitate (retragerea soldaților ruși, controlul frontierei ruso-ucrainene de către Kiev).
Asta este miza filosofiei de soluționare a oricărui conflict înghețat. Ce rezolvi prima dată: aspectul politic sau cel de securitate? Evident, Rusia, implicată inițial informat și apoi formal în toate aceste conflicte înghețate, preferă ca primul pas să fie cel politic („statut special”), abia ulterior, după o rezolvare politică favorabilă ei și prin care „coada dă din câine” – adică partea/regiunea controlează întregul – să se treacă la problemele de securitate (retragerea trupelor, control militar al frontierei etc.)
Minsk 2, din această perspectivă, a fost o victorie diplomatică a Moscovei. Petro Poroșenko, pe atunci președintele Ucrainei și unul dintre semnatarii acordului, a înțeles ulterior asta. (Ironia sorții este că această filosofie de soluționare care stă la baza Minsk 2 este exact tipul de filosofie care a stat la baza proiectului propus Chișinăului de președintele ucrainian Iuscenko la Summitul GUAM de la Chișinău din 2005, în vederea soluționarea chestiunii transnistrene: alegeri în Transnistria, validarea liderilor, negocieri cu Chișinăul, reglementarea politică, abia apoi, eventual, retragerea trupelor ruse. Chișinăul l-a respins atunci, dar ironia constă în faptul că așa numitul „plan Iuscenko” era de fapt… „planul Poroșenko”, fiind întocmit de consilierul lui Iuscenko pe probleme de securitate, care era atunci Petro Poroșenko. Este vorba chiar despre viitorul președinte care avea să respingă… Minsk 2, un fel de „plan Poroșenko” pentru Ucraina!).
Revenind. Confruntat cu această înfrângere diplomatică, Kievul, prin președintele Poroșenko, a încercat din 2015 – și a reușit! – să evite implementarea Acordului de la Minsk, inclusiv să evite convocarea formatului Normandia (Germania, Rusa, Ucraina, Franța) la nivel de președinți, prin diverse tertipuri de interpretare sau manevre legislative, în ciuda faptului că presiunile din partea Rusiei, chiar ale Occidentului, erau semnificative.
Blocajul acesta a reușit până când, în 2019, un nou președinte a venit la Kiev, care a fost ales cu vot covârșitor, invalidând, prin asta, inclusiv agenda de securitate, pură și dură, a fostului președinte. Astăzi se discută de reluarea, la nivel de președinți, a întâlnirilor în format Normandia, calea liberă pentru soluționarea conflictului din Donbas în termenii Minsk 2.
Lucrurile au intrat zilele acestea în accelerație. Președintele Zelenski a anunțat, ca o precondiție pusă de ruși/occidentali pentru reluarea formatului Normandia, acceptarea așa numitei formule Steinmeier în legislația ucraineană. Formula Steinmeier (după numele președintelui actual al Germaniei, fost ministru de externe) înseamnă o formulă de implementare concretă a acordului Minsk 2, respectiv acceptarea unui „statut special” pentru Donbas. Este vorba, în primă instanță, de organizarea alegerilor din republicile nerecunoscute din Donbas – undeva în 2020, spun oficialii de la Kiev -, sub monitorizare OSCE (ceea ce OSCE nu a făcut niciodată în alte regiuni separatiste!), care va confirma dacă alegerile au respectat „standardele internaționale” și, după acel moment, va intra definitiv în vigoare statutul special al regiunii (până atunci temporar). Abia după acești pași s-ar trece la dosarul de securitate al regiunii, respectiv controlul frontierei ruso-ucrainene, deocamdată aflată total la dispoziția Rusiei.
Sigur, mai e mult până departe, multe lucruri încă nu sunt limpezi, care sunt condițiile pentru alegerile locale din regiunile separatiste, cum va arăta acel statut special, dar un lucru este cert: geopolitica consensului lucrează! Prin acceptarea formulei Steinmeier, Kievul a intrat, voit, pe panta concesiilor în favoarea Rusiei, care își vede astăzi împlinită răbdarea strategică și încrâncenarea. Chiar dacă ce se petrece azi nu va avea efecte imediate, acceptarea de către Kiev a unui statut special a dus deja planul de soluționare a conflictului din Donbas într-o direcție favorabilă Rusiei și l-a ridicat la alt nivel, de la care în urmă nu se mai poate merge. De aici până la ideea președintelui francez Macron că efortul pentru soluționarea conflictelor din regiune poate fi un preambul spre ridicarea sancțiunilor împotriva Rusiei ca urmare a acțiunilor acesteia din Donbas nu mai este decât un pas (un soi de Memorandum Meseberg à la française).
Kievul a acceptat „statutul special”, definind dinamica regiunii
Cum au reacționat ucrainenii? Unii, puțini, câteva mii, dacă nu sute, au ieșit în stradă. Alții, marea majoritatea, nu au reacționat. În realitate, (și) de asta l-au votat pe Zelenski – să aducă pacea în Donbas inclusiv prin dialog cu Moscova. Iar sondajele arată clar că ucrainenii nu au reacții radicale față de o eventuală propunere de „statut special”. La întrebarea care sună așa „Ați susține o propunere care ar oferi autonomie teritoriilor din Donbas pentru a opri ostilitățile și pentru a rezolva în mod pașnic conflictul”, s-au obținut în august 2019 următoarele răspunsuri:
Sigur, probleme sunt. Cum va arăta noua lege? Ce consecințe vor fi pentru Ucraina? La ce vor duce concesiile care se fac acum? Nu va cere Rusia tot mai mult? Cât este de dispusă Ucraina să cedeze?
Pentru a opri temerile publice, Președintele Zelenschi a ieșit public și a spus că „nu este nicio cedare… legea statutului special pentru Donbas va fi scrisă împreună cu toată societatea ucraineană”. Poporul a fost convocat, chemat alături de președinte, făcut garant că nimic rău nu se va petrece. CUM se va implica însă, nemijlocit, poporul, nu ni se spune, nici cei care vor vorbi în numele lui nu au fost nominalizați.
E populism aici? Evident! Dar mișcarea este coerentă cu profilul noului președinte de la Kiev și perfect legitimă din perspectiva a ceea ce au votat ucrainenii. Deocamdată, încrederea în el este foarte mare, lumea îl urmează, acum e timpul pentru Zelenski să implementeze măsuri pe care, poate, în alt context, niciun alt politician nu le-ar fi putut implementa. Asistăm la o intrare în accelerație inclusiv pentru că factorul „timp” este cuplat cu cel de „legitimitate”/„susținere publică” – și asta contează.
Dacă majoritatea ucrainenilor gândea altfel, îl realegea pe Porosenko. Cei care au crezut, inclusiv la București, că fostul președinte era momentul și expresia emancipării totale, radicale și fără rest a Ucrainei față de Rusia (de aici și sacrificarea minorității române în numele unui proiect care, chipurile, ar fi scos Rusia de la hotarele României de aici încolo!) s-au înșelat. Majoritatea cetățenilor din țara vecin vor și negocieri și relații cu Rusia. Că place asta sau nu, actuala putere de la Kiev are un suport politic masiv pentru ceea ce a început să facă, inclusiv concesiile față de Moscova. Nu e cădere în capcana rusească; este dorința politică a majorității ucrainenilor.
Care sunt efectele în R. Moldova? Chișinăul, în realitate, nu are nicio poziție
Altfel stau lucrurile la Chișinău. Confruntată cu iminența semnării unor documente la reuniunea în formatul 5 plus 2 privitoare la conflictului transnistrean, preconizată a se desfășura anul acesta (8-10 octombrie, la Bratislava), premierul Maia Sandu a reiterat ideea că este împotriva federalizării: „Eu sunt total împotriva federalizării. Aceasta nu se poate întâmpla fără să existe o majoritate în Parlament. Chiar dacă într-un moment ne-am pomeni cu o majoritate în Parlament, federalizarea nu se poate întâmpla, pentru că majoritatea cetățenilor Moldovei sunt împotrivă”, a încheiat premierul.
Importantă declarație, nu în sine, ci pentru ce sugerează. Premierul știe foarte bine că actuala majoritate nu are nicio legitimitate morală sau politică să abordeze chestiunea soluționării conflictului, lumea nu i-a votat pentru asta (cum nu a votat Blocul ACUM nici pentru un acord de coaliție cu socialiștii, de altfel!). Premierul Maia Sandu nu este și nu a fost niciodată adepta federalizării sau a cedărilor în fața Federației Ruse. Problema este că, în același timp, invocă „statutul special” pentru Transnistria ca dezirabil, fără să explice care e diferența față de federalizare, dar o face pentru că simte că acvariul în care înoată se face tot mai strâmt. Schimbând cuvinte nu schimbi realități! Evoluțiile de la Kiev ar trebui să pună noduri în gât politicienilor onești din R. Moldova. Căci dacă lucrurile merg așa și presiunile dinspre Ucraina apropo de sincronizarea în abordarea chestiunii separatiste sporesc, va veni vremea deciziei majore inclusiv pentru premier: pleacă sau se sufocă.
Ce se va întâmpla dacă, până la jumătatea anului viitor – termenul ultimativ dat recent de Igor Dodon într-o emisiune televizată de la Chișinău – coaliția va rămâne în picioare și va trebui să abordeze atunci problematica conflictului transnistrean? Insistența pe absurda ideea că geopolitica nu mai există este ridicolă. Ba da, există! Doar că există sub forma unei geopolitici a consensului, nu a unei geopolitici a confruntării. Și aici apare, pentru prima dată, această provocare. Geopolitica consensului înseamnă că „ofertele” strategice nu mai vin acum dintr-o singură direcție, ci din mai multe, simultan. De aici și dificultatea de a te opune. Nu mai suntem, de pildă, în perioada Memorandumului Kozak din 2003. Moscova a înțeles foarte bine asta și acum beneficiază de o constelația strategică unică în care – ca urmare în primul rând a eșecurilor profunde ale clasei politice de la Chișinău! – interesele marilor puteri coincid. Rusia înțelege că nu mai poate federaliza regiunea sau impune statutul special singură și atunci acționează în grup („multilateral”).
Geopolitica consensului a făcut posibilă alianța de la Chișinău și tot ea o ține în viață. De aceea orice se va întâmpla la Kiev în perspectiva soluționării conflictului separatist va avea reverberații direct și la Chișinău. Este Chișinăul dispus să accepte concesiile pe care e acceptă acum Kievul? Doamna Maia Sandu s-a dus declarativ direct la popor pentru a-și exprima refuzul față de federalizare, dar nu e clar ce susține de fapt (semantica este aici doar de ochii lumii, cum zicea plictisit Ministrul de Externe al Rusiei, Serghei Lavrov, într-un interviu din Kommersant: „numiți-o cum vă place…”).
Și iată de ce.
Din punct de vedere juridic, lucrurile stau așa. În Constituția R. Moldova, la Articolul 110, scrie: „Localităţilor din stânga Nistrului le pot fi atribuite forme şi condiţii speciale de autonomie în conformitate cu statutul special adoptat prin lege organică”. Iar „Legea cu privire la statutul teritoriului de est al R. Moldova (Transnistria)” din 2005, votată cu cvasi-unanimitate (un vot abținere în parlament) – un fel de „Minsk 2” intern, respectiv foaia de parcurs legislativă a Chișinăului pentru soluționarea chestiunii transnistrene – spune limpede că soluționarea conflictului din Transnistria trebuie să urmeze trei pași: demilitarizarea (retragerea trupelor), decriminalizare (pedepsirea vinovaților) și democratizare (discuții despre un eventual statut de autonomie etc.).
Ce rezultă de aici?
- Niciunde în legislația R. Moldova nu se vorbește despre faptul că viitorul regiunii trebuie să fie un „statut special”, Constituția vorbește despre „localități din stânga Nistrului” și nici aici nu există formulă imperativă, textul spune „le pot fi atribuite”;
- Legislația din 2005 este încă în vigoare, dar nimeni nu o mai bagă în seamă, s-a trecut deja în discursul public la un dezirabil „statut special” al regiuni despre care nu știm nimic, nici măcar de unde vine. Și cum poți fi de acord cu el apriori, dacă nu ști ce conține?
- Statutul special ar trebui adoptat, eventual, prin majoritate organică, asta înseamnă 3/5 dintre parlamentari, ceea ce astăzi stă la îndemâna majorității de 61 de deputați ai coaliției PSRM-ACUM;
- Curtea Constituțională a hotărât (Nr. 14/02.05.2019) că regiunea transnistreană se află în regim de „ocupație militară”.
Cam aici suntem. În realitate, astăzi nimeni nu discută nimic coerent la Chișinău despre viitorul regiunii, deși, paradoxal – sau schizoid! – se negociază între Chișinău și Tiraspol. Premierul republicii respinge o federalizare pe care nu o invocă nimeni și acceptă un „statut special” imaginar, care nu există în legislație și despre care nu știe nimeni ce conține!
Deocamdată, în entuziasmul încă viu de la Chișinău – Maia Sandu este deocamdată populară în rândul propriului electorat – incoerențele acestea nu sunt vizibile. Dar iluzia că dacă la Kiev lucrurile se pun în mișcare, la Chișinăul totul poate rămâne încremenit este periculoasă. R. Moldova poate servi drept exemplu la Kiev în ceea ce privește politica de reglementare a conflictului transnistrean, dar la fel se poate întâmpla și invers.
Întrebarea rămâne: cum va reacționa, facă va veni vremea, o guvernare care nu are nicio legitimitate să abordeze această chestiune într-o atmosferă precum cea de azi – geopolitica consensului -, net diferită de cea de ieri? Și cât va mai putea amâna luarea unei decizii? Se sufocă sau pleacă?
Singurul lucru de care trebuie să se teamă Rusia în R. Moldova
„În ceea ce privește Transnistria, spre deosebire de Donbas, nu există un document similar cu Acordurile de la Minsk. Mai degrabă a fost unul, dar nu a fost acceptat, e vorba despre așa numitul Memorandum Kozak. Poziția noastră nu s-a schimbat”. Asta spunea Ministrul rus de Externe Lavrov într-un interviu acordat presei ruse recent.
- Moldova a primit în acel interviu o singură frază (deja citată), nimic mai mult. Miza era, evident, Ucraina. Că mica republică va merge în siajul Ucrainei am mai spus-o, la fel și faptul că, pentru Moscova, Memorandumul Kozak rămâne și azi un punct de plecare.
O precizare de context mai trebuie făcută în final. Comparația dintre Ucraina și R. Moldova nu mai funcționează deloc la nivel consecințelor federalizării/statutului special, dincolo de partea formală. Ucraina e o țară mare, în care un Donbas-ul separatist, fie cu statut special, este mult mai puțin semnificativ din toate punctele de vedere, în primul rând electoral (deși efectele reintegrării vor și și acolo dramatice).
Cu R. Moldova lucrurile stau diferit. R. Moldova cu Transnistria reintegrată va fi cu totul alt stat. Voronin a înțeles asta prima dată când s-a opus unei reglementări de tip federal. Politic, strategic și electoral, regiunea transnistreană, flancată de Găgăuzia sau cine știe ce alte „cantoane” de prin nord care vor dori și ele statut special, va deveni determinantă. Un nucleu dur de pro-rusism și anti-românism va decide inclusiv rezultatul electoral în noua republică. Va controla jocul politic și strategic. Politicienii de azi, cu foarte puține excepții, vor dispărea de pe scena politică, va muri până și visul unei integrări europene sau a unei perspective occidentale sau românești. Moldovenii înțeleg asta foarte bine, dar încearcă încă același joc sovietic de a păcăli realitățile, de a pune capul în nisip, de a pretinde că un lucru despre care nu se vorbește nu există. Dar lucrurile se pot schimba radical când cineva va forța federalizarea, chiar dacă îi va spune „statut special”. Confruntați cu spectrul unei „alte țări”, respectiv a integrării „cu acte în regulă” în „Lumea rusă” – căci asta înseamnă federalizarea/transnistrizarea – s-ar putea să apară o reacție profundă. Iar o ideea deocamdată ieșită din uz, prăfuită undeva în debaraua memoriei geopolitice a basarabenilor, respectiv reunirea cu România, să capete consistență. Dacă spectrul R. Moldova este oricum să devină altceva, adică să se federalizeze și să intre în „lumea rusă”, adică o lume fără UE sau fără Occident, nu ar fi mai bine ca să se transforme în ceva unde este și UE și NATO? Adică să se unească cu România?
În cazul unei forțări a federalizării, aceasta este singura întrebare care va mai conta. Până la urmă, și asta rușii o știu din istorie, oricât s-ar strădui ei zilele acestea să o revizuiască, nu normalitatea politică, ci criza profundă și adâncă, aceea criză care te obligă să alegi între două lumi diametral opuse, a făcut posibilă unirea de la 1918. Atunci era vorba despre „lumea sovietică” și lumea europeană și românească. Acum este vorba de a alege între „lumea rusă” și lumea românească și euroatlantică. După mai bine de 100 de ani, nu s-a schimbat mult din dilema geopolitică a basarabenilor….
Aceasta este singura grijă pe care rușii o pot avea în R. Moldova când se joacă cu compasul federalizării pe harta regiunii. În rest, e cum vor ei: republica se duce, încet, încet, spre prăpastie și își așază singură ștreangul la gât….
