Jignirea adusă Casei Regale de ambasadorul rus Valeri Kuzmin se înscrie într-un tipar care nu ține neapărat de mârlănia lui personală, cât de un plan de comunicare al Kremlinului elaborat special pentru țara noastră și cam fără precedent, dacă ținem cont de diplomații anteriori din România, notează universul.net.
Valeri Kuzmin a fost mutat la București de la Chișinău în 2016, pe fondul declinului occidentalo-rus provocat de anexarea Peninsulei Crimeea. Kuzmin venea din Republica Moldova cu un CV în care înclinațiile de mardeiaș nu îi rămăseseră nesatisfăcute. Aceleași izbuncniri toxice le avusese și în politica de pe Bâc.
Aș aminti doar uciderea lui Vadim Pisari, în 2012, de către un „pacificator” rus din zona de securitate a regiunii transnistrene. Militarul rus deschisese focul cu gloanțe interzise de ONU. Crima s-a petrecut la punctul de trecere Pîrîta, raionul Dubăsari. Atunci, Kuzmin, cu buzele spuzite de dispreț, a declarat că Pisari era beat turtă, de-aia o pățise. Însă expertiza medico-legal a arătat contrariul, că era cât se poate de treaz. De altfel, Rusia a fost condamnată la CEDO, pe 21 aprilie 2015, în acest caz care a generat proteste masive în Republica Moldova. Bine, nu că le-ar păsa rușilor de verdictele CEDO, au o colecție impresionantă de decizii lăsate la mucegăit, din moment ce, oricum știm, pentru Kremlin drepturile omului sunt o fiță neghioabă a Occidentului.
Numirea lui Kuzmin la București a reprezentat o noutate în privința tipologiilor de diplomați ruși plantați în România. Fiindcă Mr. Valeri, ca ambasador, în spiritul revizionismului putinist, înglobează un comportament mai degrabă rezervat fostelor state-satelit ale URSS decât unei țări aparținând dușmanului milenar al Rusiei, NATO. Mai mult, nu cred să mai existe în spațiul euroatlantic un ambasador rus cu aceeași libertate de-a vârî bățul prin gard. Adică, prezența lui Kuzmin aici trebuie citită ca un mesaj de profundă desconsiderare a României, pe care atitudinea sa o recomandă ca o țărișoară-muscă, o țărișoară ușor de strivit și care printr-un noroc de-a dreptul absurd a ajuns în NATO.
Și mai explicit: Kuzmin nu este genul de ambasador pe care să-l trimiți cu paharul de șampanie la Paris, n-ai de ce, identitatea lui hârșită în misiuni diplomatice din topor în țări precum Sudan sau Libia, identitatea lui provocatoare este calibrată pe agitatul apelor în state cu experiențe traumatice și resentimentare în relația cu Rusia, și în special axată pe batjocorirea sechelelor și pe relativism istoric de joasă speță. Dar mai ales, jocul simbolic al unuia precum Kuzmin este de-a aminti, la granița flancului estic, de șenila tancului sovietic. Rușii sunt maeștri ai simbolurilor ocupației, iar Kuzmin, înarmat cu ticuri pasionale de kaghebist, este un manipulator extrem de versat în acest registru. La fel ca Dmitri Rogozin, fostul emisar special al Rusiei în dosarul transnistrean, care pășea în Republica Moldova de parcă ar fi dat cu biciul printre vite.
Când organizezi la București o conferință în care susții că Armata Roșie a adus pacea în România, asta ce este? Nu o invitație la umilire?
Încă ceva: Kuzmin a fost ales să se potrivească și nădufului baronilor noștri locali, cum ar fi Marian Oprișan, cu care ambasadorul rus se află în simpatii pătimașe. Iar asta se leagă de o informație din 2018, transpirată din MAE, despre faptul că lui Kuzmin i-ar fi fost trasată misiunea de-a lărgi relațiile româno-ruse, coborând de la nivel central la nivel local. Că îl pui pe Kuzmin vătaf la CJ Vrancea sau că-l așezi pe Oprișan pe fotoliul de ambasador, nu prea vei observa diferențe semnificative între cei doi.
Pe undeva îi înțeleg oftica ambasadorului. Discursul ținut de Majestatea Sa Margareta, custodele Coroanei Regale, este cred cel mai bun speech de apărare a memoriei istorice românești pe care l-am ascultat în România în ultimii (mulți) ani. Mi-aș fi dorit să-l aud din microfonul lui Klaus Iohannis, chiar dacă asta ar fi făcut din el, după gusturile unora, un lider mai degrabă baltic decât unul pe placul crizei de adjective de la Bruxelles.
Nu trebuie, însă, exclusă o coordonare a Casei Regale (având o libertate de comunicare mult mai mare) cu MAE în mesajul dat de MS Margareta, în sensul că termenii pe care nu și-i poate asuma încă ministerul au fost rostiți la tribuna regală din Sala Tronului. Să nu uităm detaliul cel mai important: lobby-ul puternic al Casei Regale, prin Regele Mihai, pentru accederea României în NATO și UE.
Un alt detaliu elocvent despre greutatea discursului MS Margareta e de găsit și în reacția oțărâtă a lui Bogdan Chirieac, un strângător de grații rusești, care a minimalizat impactul mesajului zicând că regalitatea este doar un simbol, deci nu trebuie luată în serios când se pronunță pe probleme spinoase de politică externă.
Casa Regală a lovit, de fapt, în uriașul aparat de propagandă al Kremlinului însărcinat cu rescrierea istoriei monstruosului Pact Ribbentrop-Molotov, epicentrul existențial al defunctei URSS, aparat în care Valeri Kuzmin este o vuvuzelă esențială.
Există și o parte bună, totuși, în mutarea lui Kuzmin de la Chișinău la București: Rusia ia România la pachet cu Republica Moldova, ca și când reunificarea, pentru ruși, ar fi gata făcută, cel puțin ca potențial veșnic viu. Cât despre legenda investițiilor urieșești ale Moscovei în Republica Moldova, realitatea scârțâie, măcăne, pârâie; statisticile arată că România este cea mai mare piață de export a produselor moldovenești, inclusiv a celor din stânga Nistrului.
Una peste alta, dacă nu am fi avut parteneriatul strategic cu SUA, ne-am fi trezit cu o belea enormă pe cap, o belea semnată în 2003 la Moscova de Ion Iliescu și Vladimir Putin, o belea numită „Tratatul privind relațiile prietenești și de cooperare dintre România și Federația Rusă”, care ne-ar fi transformat într-o gubernie comercială și nu doar atât.