Începusem să scriu despre începutul unei noi călătorii pentru societatea din R. Moldova, acum că se intuieşte, ba chiar se şi confirmă în anumite zone din teritoriu, acordul de „prietenie” electorală dintre PLDM şi PCRM, sub privirile înţelegătoare ale Europei. Care, vă reamintesc, l-a tolerat cu lejeritate pe Vladimir Voronin în funcţia de preşedinte al R. Moldova până în momentul în care, în mod neaşteptat, au izbucnit protestele din aprilie 2009, când liderul PCRM nu a reuşit să le administreze corect, intervenţia „occidentală” devenind obligatorie.
Numai că mă aflu încă sub impactul percepţiei formate în ultima săptămână în legătură cu românii din Ucraina. Nu sunt un expert pe această zonă de cercetare, din păcate. Însă am putut observa că subiectul celor care trăiau pe pământ românesc şi care în urma unor episoade agresive ale istoriei au fost nevoiţi să accepte că acesta a devenit ucrainean, nu este unul de mainstream. Nu se vinde. Populară este abordarea tematicii R. Moldova, logodnica Uniunii Europene. O logodnă e dulce, e tentantă şi fragilă, astfel că se menţine cu daruri scumpe. Românii din regiunile româneşti ajunse în componenţa Ucrainei sunt precum Florica din romanul ,,Ion”, al lui Liviu Rebreanu: frumoşi, dar săraci.
Săptămâna trecută, la Bucureşti a avut loc Şcoala de vară ,,Noi: cetăţeni interactivi ai Europei”, cu participarea unui grup alcătuit din profesori şi tineri români din Maramureşul din dreapta Tisei (Transcarpatia) şi Cernăuţi. Universitatea din Bucureşti, Biblioteca Centrală Universitară “Carol I”, Asociaţia Culturală Pro Basarabia şi Bucovina şi Asociaţia Convergenţe Europene au făcut posibilă organizarea acestui eveniment. Derulat într-o linişte îngrijorătoare şi într-o intimitate rău prevestitoare pentru destinul celor veniţi de la sute de km distanţă de Bucureşti, aş completa, mai cu seamă din cauza absenţei factorilor decizionali în garantarea drepturilor etnicilor români din jurul graniţelor. Despre întâlnirile pe care le-au avut aceşti români care rezistă şi supravieţuiesc, nu trăiesc în Ucraina, despre vizitele pe care le-au efectuat a povestit detaliat colegul meu, Nicu Ţibrigan. Pe parcursul a cinci zile, singurul reprezentant al instituţiilor din România responsabile de relaţia cu etnicii români din afara graniţelor, care i-a putut asculta şi sfătui pe românii din Maramureşul Istoric şi pe cei din Nordul Bucovinei, a fost subsecretarul de stat în cadrul Departamentului pentru Relații Interetnice, Sali Negiat.
Restul, tăcere. Românii din Apşa Mică şi din Cernăuţi sunt însemnări din telegrame diplomatice. Fizic, par să nu existe. Marea majoritate a factorilor decizionali din România nu îi legitimează ca fiinţe concrete. Resemnat, dar întrezărind o alternativă la această situaţie, cel care a facilitat participarea românilor din Ucraina la Şcoala de vară, Sergiu Dan, a concluzionat că faţă de dialogul oficial, cel între comunităţi şi regiuni este recomandabil. ,,Proiectele inter-regionale, bineînțeles cu sprijinul financiar din partea Uniunii Europene, contează mult mai mult decât o vizită a unui prim-ministru român în Ucraina, sau a unui oficial ucrainean în România”, a precizat el.
A urmat experienţa deplasării spre Hagi Curda, despre care s-a scris şi în cele mai nebănuite publicaţii. Pentru că a fost subiect de breaking news. Pentru că doi jurnalişti nu au putut trece graniţa şi ceilalţi reprezentanţi mass-media care se aflau în autocare, în vama ucraineană, şi-au anunţat colegii din România. Din solidaritate (lăudabilă) de breaslă. În acest caz, oficialii români care au ajuns la timp la slujba de sfinţire a bisericii româneşti din Hagi Curda au intervenit prin dialog diplomatic în sensul soluţionării cât mai rapide a împrejurărilor tensionate. Atunci când autocarul nostru s-a oprit în dreptul maşinii care îi transporta pe senatorul Viorel Badea, pe preşedintele Institutului ,,Fraţii Golescu” Mihai Nicolae şi preşedintele Fundaţiei Naţionale pentru Românii de Pretutindeni Eugen Popescu şi când aceştia au coborât, ne-au strâns mâna şi ne-au comunicat pe scurt ce ne aşteaptă la Hagi Curda, s-a deschis un canal de comunicare. Unul firesc. Peste generaţii şi pentru generaţii. Eram români în Ucraina.
Dar dacă la acest eveniment şi-ar fi anunţat participarea numai un
grup de studenţi de la Bucureşti sau Chişinău, Sibiu sau Cahul?
Dacă ucrainenii vor să ne obişnuim cu gândul că nu mai este multă vreme până când românii din Maramureşul Istoric, din Nordul Bucovinei şi din Sudul Basarabiei nu vor mai recunoaşte panglica tricoloră, atunci măcar autorităţile din România să nu permită transformarea în realitate a proverbului ,,ochii care nu se văd, se uită”.
Foto: Iulia Modiga/Info Prut
