Acesta este un interviu acordat postului de radio Europa Libera de la Chisinau de catre analistul politic de la Moscova, Fiodor Lukianov,aflat la Chişinău la invitaţia Asociaţiei pentru Politică Externă, în cadrul proiectului „Exploiting regional expertise and experience for developing predictable and viable relations with Russia”, finantat de Fundaţia Black See Trust pentru Cooperare Regională.
Fiodor Lukianov: „Este foarte important să înţelegem că planul Kozak nu mai există şi nici nu va exista”.
Bună ziua, dragi ascultători. La microfon, Radu Benea, prezentatorul emisiunii Dialoguri. 15 minute cu Radio Europa Liberă. În ediţia de astăzi:
Are sau nu Rusia o strategie de rezolvare a conflictului transnistrean? Ce aşteaptă Moscova de la autorităţile Moldovei şi dacă este posibilă în general o soluţie a conflictului într-un viitorul previzibil? Vom afla un răspuns de la invitatul ediţiei de astăzi, analistul politic de la Moscova, Fiodor Lukianov, redactorul-şef al revistei „Rusia în politica globală”.
Europa Liberă: Doamnelor şi domnilor, invitatul ediţiei de astăzi este analistul politic de la Moscova, Fiodor Lukianov, redactorul revistei „Rusia în politica globală”, membru al Consiliului pentru politica externă şi de apărare a Rusiei. Fiodor Lukianov s-a aflat la Chişinău la invitaţia Asociaţiei de Politică Externă, în cadrul unui proiect pentru dezvoltarea unor relaţii viabile şi predictibile cu Federaţia Rusă, proiect finanţat de Fundaţia Black Sea Trust pentru Cooperare Regională. L-am întrebat mai întîi pe reputatul analist politic de la Moscova dacă Rusia are o strategie de rezolvare a conflictului transnistrean, de vreme ce, după războiul din 2008 cu Georgia, Rusia spune tot mai răspicat că nu are de gând să recunoască, după Abhazia şi Osetia de Sud, independenţa şi unei alte regiuni separatiste, a celei transnistrene.
Fiodor Lukianov: „Nu cred că Rusia are o strategie de rezolvare a conflictului transnistrean. Mai mult. Sunt tentat să cred că Rusia nici nu-şi propune să elaboreze o asemenea strategie. Dacă e să ne amintim de Abhazia şi Osetia de Sud, Rusiei îi convenea situaţia de acolo, înainte de război, cu excepţia ultimei perioade, când a început escaladarea conflictului, provocările în Osetia de Sud. Dar şi, să zicem, ceea ce a fost până în 2004, când Mihail Saakaşvili a încercat pentru prima dată să rezolve această problemă, fapt prin care a provocat destabilizarea situaţiei. Sau chiar ceea ce s-a întâmplat mai târziu, în 2006-2007. Toate acestea aranjau pe deplin Moscova. Este ceea ce neoficial era numit „model taiwanez” – le dăm orice, în afară de recunoaştere. Deci, toate se întâmplă exact ca şi în cazul oricărui alt stat, doar că acestea nu sunt recunoscute oficial. Cei de la Moscova credeau în felul următor: bine, nu îi vom face Georgiei această pacoste şi nu vom recunoaşte independenţa acestor state. Lasă-i să creadă, formal, că acestea le aparţin, dar în toate celelalte chestiuni, pardon, nu se discută.
În cazul Transnistriei, bineînţeles, situaţia este cu totul alta, în mai multe privinţe. Aici nu avem de a face cu acea ură interetnică caracteristică altor conflicte, cel puţin, nu în aceeaşi măsură ca şi în alte părţi. Georgia şi Abhazia, spre exemplu, nu discutat deloc între ele, ne mai vorbind de Karabahul de Munte. Acest lucru, aşa cum li se pare multora care privesc lucrurile de la o parte (europenilor, de exemplu), face conflictul oarecum mai simplu. Se creează impresia că e nevoie doar de un pic de efort şi conflictul va fi aplanat. De fapt, acest ultim val de discuţii, declaraţia de la Meseberg inclusiv, sunt menite să identifice o soluţie de reglementare, un precedent. După care, Uniunea Europeană, dar şi Rusia, s-ar putea lăuda în următorii 20 de ani că, iată, problemele de acest gen sunt rezolvabile. Cred însă că avem de a face cu o mare iluzie. Fericita lipsă a violenţelor în această zonă nu înseamnă neapărat că în acest caz putem găsi lesne o soluţie pentru acest conflict.
Problema principală este că nu se ia în consideraţie faptul că au trecut deja 20 de ani. În acest răstimp, aceste două unităţi teritoriale, Moldova şi Transnistria, au trăit într-un mod cu totul diferit şi s-au dezvoltat în direcţii total diferite. Şi pe un mal şi pe celălalt, a crescut o generaţie care nu a cunoscut vechea realitate, vechea frontieră a Republicii Sovietice Moldoveneşti. Generaţia mai în vârstă a cunoscut-o. A cunoscut-o şi Smirnov, şi Voronin. Nu şi premierul Vlad Filat, probabil, în cazul căruia, din cauza vârstei, lucrurile stau un pic altfel. El mai ţine minte, desigur, câte ceva din acele timpuri, dar perioada activă a vieţii sale s-a desfăşurat, totuşi, într-o altă perioadă şi alte condiţii.
Eu cred (şi a remarcat şi colegul meu, ministrul adjunct al Afacerilor Externe, Andrei Popov, acest lucru) despre Transnistria ar trebui să vorbim ca despre o comunitate, şi nu un teritoriu. Iar prima întrebare care apare atunci este: oare este această comunitate gata de acest pas? Iar a doua întrebare care apare, în mod firesc este: cât de gata este comunitatea din Moldova de faptul că în societatea sa vor pătrunde 500 sau 300 de mii de intruşi, cetăţeni cu un background, un trecut, cu totul diferit de al lor”.
Europa Liberă: Dar Rusia înţelege aceste lucruri, deşi, cum aţi spus, Rusia nu are o strategie de rezolvare a problemei transnistrene?
Fiodor Lukianov: „Rusia înţelege oarecum acest lucru. Asta chiar dacă, de-a lungul timpului, au existat tot felul de motivaţii, inclusiv, imperiale, care o făceau să creadă că ar fi bine să aibă un fel de laţ în care să ţină bine toată Moldova, ba chiar şi întreaga regiune; motivaţii nostalgice, legate de faptul că ar fi bine să nu rateze şi acest obiectiv, după multe altele pe care le-a pierdut deja. Cred, totuşi, că aceste viziuni dispar treptat. În locul lor apar deja unele mult mai mercantile. Şi asta pentru că schimbarea status quo-ului, oricare ar fi acesta, presupune foarte multă muncă, efort, dar şi numeroase probleme de rezolvat – probleme între părţi, probleme în interiorul societăţii, pe ambele maluri, şi tot aşa mai departe. Astăzi, cei de la Moscova se întreabă deja: este oare nevoie de toate acestea? Pentru ce anume trebuie plătit un asemenea preţ şi merită oare să mergi la riscuri, oricât de mici ar fi acestea, ne mai vorbind mai mari? Iată de ce, după cum mi se pare mie, status quo-ul existent, la ora actuală, satisface oarecum Moscova.
Dacă e să ne imaginăm că (şi aici îmi voi da frâu liber fanteziei, aşa cum sunt un om din afară, nu sunt implicat şi, deci, îmi pot permite să nu fiu tocmai corect politic). Să ne imaginăm, deci, că politicienii de la Chişinău decid că nu mai au nevoie de toate acestea. Spun că Transnistria îşi poate decide de sine stătător viitorul, că Moldova se poate dezvolta separat şi se poate îndrepta cu paşi vertiginoşi spre familia europeană. Acest scenariul, probabil, va fi pentru Rusia cel mai puţin plăcut. În acel moment va apărea întrebarea foarte serioasă: dar ce reprezintă această Transnistrie? Să continuăm să o percepem în continuare ca pe un stat separat? Să o recunoaştem? Dar, în acest caz, cum va funcţiona acest stat? Dacă va fi un stat separat, dar subvenţionat în întregime, ca în prezent – atunci, la ce bun? Dacă e o comunitate de oameni care se văd parte a Rusiei – atunci, cum se poate realiza la modul fizic acest lucru, cu Ucraina la mijloc? Schimbarea status quo-ului în favoarea uneia dintre aceste forme de unire creează un potenţial imens de probleme în interiorul acestui stat care pot degenera în situaţii cât se poate de grave. Pe de altă parte, schimbarea status quo-ului în favoarea unei separări definitive, la fel, creează o serie de dificultăţi şi întrebări privind viitorul şi viabilitatea acestui stat?
Iată de ce, revenind la întrebarea Dvs. privind strategia Rusiei, cred că aceasta se poate rezuma, la ora actuală, la faptul de a nu admite, pe cât posibil, nici o agravare a situaţiei”.
Europa Liberă: Rusia are anumite aşteptări de la conducerea Moldovei? Planul Kozak rămâne singurul valabil pentru Moscova?
Fiodor Lukianov: „Planul Kozak nu mai rămâne valabil. Într-asta şi constă chestiunea. Este foarte important mi se pare să înţelegem că planul Kozak nu mai există. Nu mai există planul Kozak şi nici nu va exista. Făcând o paralelă cu parabola despre şederea pe două scaune… Asta e realitatea pe care cred că societatea şi mai ales elita moldoveană e timpul să înceapă s-o înţeleagă şi anume că nu va exista un scaun european, într-o perspectivă istorică previzibilă, pur şi simplu, pe motiv că Europa are alte griji, şi nici un scaun rusesc nu va exista. Situaţia în care Rusia se făcea lutre şi punte ca să ademenească Moldova în mrejele sale, aşa cum se întâmpla cu ceva timp în urmă şi, parţial, acest îl joc jucau şi autorităţile Moldovei pe timpul preşedintelui Voronin, – de fapt, din când în când, căci relaţiile erau tensionate, – deci, o atare situaţie este deja de domeniul trecutului. Mi se pare că nu va mai fi nici planul Kozak, nici alte planuri nu vor fi. Viziunea-i următoarea: în general, este problema voastră. Prin urmare, la noi există nişte viziuni, să zicem: autorităţile ruse, chiar şi din motive politice interne, nu pot să renunţe la sprijinul pe care îl acordă Transnistriei, pentru că asta le-ar face foarte vulnerabile, – pentru că la noi, totuşi, să zicem, nu există dictatură, la noi există opinie publică şi este foarte uşor să o îndrepţi în direcţia necesară. Nemaivorbind de faptul că Rusia încă pretinde la statutul unei mari puteri, iar marile puteri nu au dreptul să-i abandoneze pe ai săi. Cum spunea Vulpea Micului Prinţ: noi suntem răspunzători pentru ceia ce am îmblânzit. Aşa că asta este poziţia noastră, ţinând cont că ea nu se va schimba. Restul este, în general, problema voastră. Şi asta, mi se pare, este foarte important să înţeleagă ţările ex-sovietice şi, în particular Moldova, că situaţia s-a schimbat: nimeni nu va mai lupta pentru sfera intereselor privilegiate cu forţa sau cu biciul şi cu morcovul. Aşa ceva, mi se pare, nu va mai fi. Ţinând cont de toate acestea, trebuie să-ţi trasezi mai departe viaţa. Un exemplu foarte diferit dar elocvent este Georgia, care a mizat pe o politică anti-rusească şi pro-occidentală. În plan strategic – patronatul Statelor Unite, în cel practic – eurointegrarea. După războiul din 2008, când colbul s-a aşezat şi spiritele s-au calmat, conducerea georgiană a realizat că integrare nu va fi, nici în NATO, nici cu atât mai mult în Uniunea Europeană, iar patronatul Statelor Unite este limitat – deci, există un set de obligaţii pe care Statele Unite le vor respecta, din acelaşi motiv că nu e frumos să-ţi abandonezi aliatul sau satelitul, cum doriţi, dar acest patronat este limitat. Nimeni, nici pe vremea lui Bush, cum a demonstrat anul 2008, nimeni nu este gata să rişte cu ceva pentru Georgia. Să o susţină moral – dar, să rişte însă – nu. Drept urmare, conducerea georgiană mi se pare că a trecut printr-un proces de conştientizare profundă. Dacă urmărim acum discursul Georgiei – bine, eurointegrarea mai rămâne, din inerţie, dar la modul real, despre ce vorbeşte preşedintele Saakashvili? – Georgia este ca şi Singapurul. Bine, lui îi convine asta şi-n plan politic, pentru că de fapt el nu este un democrat, dar şi înseşi ideea că noi nu ne integrăm cu nimeni, noi ne dezvoltăm în aşa mod, încât toţi ceilalţi să tindă spre noi. Nu vorbesc dacă e real sau nu acest lucru, însă este un proces, pentru că ei au înţeles noile realităţi. De aceea, mi se pare că autorităţile şi societatea moldoveană trebuie să renunţe la discuţiile interminabile despre scaune. Scaunele au plecat. Scaunele au fost vândute la licitaţie”.
Europa Liberă: În opinia Dumneavoastră, este posibil în general să fie rezolvat conflictul transnistrean? Ce ar fi necesar să se întâmple pentru asta: nişte schimbări sau transformări interne sau nişte schimbări la scară regională… Este posibilă o soluţie într-un viitor previzibil?
Fiodor Lukianov: „Nu sunt conflictolog, de aceea cred că îmi voi depăşi aici competenţele. Dar privind la toate de sus, cu detaşare, fără să intru în detalii, care de fapt sunt foarte importante şi pe care eu nu le cunosc, detalii ce se discută deja de 20 de ani în diverse configuraţii, sau cum spunea colegul meu, vicepremierul pentru reintegrare: ne întâlnim des şi de aceea ştim deja ce-o să spună fiecare, de aceea, ca şi-n cazul unui videocasetofon, ca să începi, trebuie să dai mai întâi pe derulare rapidă… Deci, dacă priveşti dintr-o parte, apreciind la modul obiectiv interesul, şi nu interesele Rusiei în Transnistria, în Moldova sau ale Uniunii Europene, ci interesul actorilor externi de a depune realmente un efort pentru a întreprinde ceva, mi se pare că astăzi acest interes este foarte scăzut. Ceea ce se întâmplă în cadrul comitetului Rusia – Uniunea Europeană, este doar o mimare a activităţii – şi cred că asta se întâmplă de ambele părţi. Preşedintele Medvedev este o persoană foarte amabilă, căreia îi plac iniţiativele comune cu europenii – constructive, dar lipsite de conţinut. Iar Germania, din cauza că situaţia în interiorul Uniunii Europene este foarte încâlcită şi neclară, iar politica externă comună a suferit un fiasco total, mi se pare că Germania pur şi simplu încearcă să găsească o temă despre care să poată să spună: uitaţi-vă, noi lucrăm, obţinem succese… Deci, este o mimare, nu este un proces real. Iar dacă-i mimare şi nu există alţi actori care să fie implicaţi, dacă nu există ameninţări directe, în acest caz, mi se pare că acest status quo se va menţine.
Sigur, acum toată lumea vorbeşte că sunt alegeri în Transnistria, că e posibil ca regimul să se schimbe, iar dacă nu se va schimba în orice caz va fi o luptă, căci preferinţele Rusiei acum sunt foarte divizate – şi, în mod cert, Igor Nicolaevici Smirnov nu mai este favoritul tuturor, – pentru că la Kremlin sau la Moscova au loc nişte jocuri… Bine, în acest caz îmi apare o singură întrebare. Să admitem că s-a schimbat preşedintele. A venit un alt om. Unde a dispărut Igor Nicolaevici? Va pleca din Transnistria la odihnă meritată undeva în Rusia sau în altă parte? În primul rând, eu cred că el nu corespunde acestui tipar. Ar fi primitiv să credem că este un corupt ordinar ce n-a făcut decât să fure. El se crede însă o întruchipare a statului transnistrean, ceea ce, în principiu, este adevărat. De aceea, este puţin probabil ca el să-şi ia la revedere. Fără a mai spune că toate evoluţiile din ultima perioadă îi conving pe liderii absoluţi, oriunde s-ar afla – începând cu Africa, până în lumea arabă şi America Latină că, imediat cum ai lăsat să-ţi scape frâiele, s-a terminat: nimeni nu-ţi mai datorează nimic şi toate meritele tale rămân în trecut.
Deci, poate ar părea straniu – unde se află Transnistria şi unde-i Egiptul… însă după 30 de ani de slujire neprihănită a intereselor americane, preşedintele Mubarak a fost înlăturat cu şuturi, fără să i se spună un cuvânt de mulţumire, după care a fost judecat şi lipsit de tot ce avea. Ce lecţie trebuie să înveţe toţi ceilalţi, începând cu Gaddafi şi terminând cu lideri de calibru mai mic? Nu se poate, nu e voie să pleci! Pentru că altfel eşti terminat. Trebuie să rezişti până la capăt. Şi asta-i rău. Înainte era mai bine. Înainte funcţiona un sistem cinic, făţarnic, dar funcţiona un sistem de garanţii. Ai plecat? Ai eliberat locul? Atunci stai cuminte şi trăieşte liniştit cu miliardele tale la Deauville sau Mabutu. Trăieşte – important e să nu te bagi. Acum însă e altfel. Cam asta ar fi, dacă Smirnov ar vrea să plece.
Dacă admitem că el rămâne în Transnistria – adică este ales un alt preşedinte, dar Igor Smirnov rămâne, – atunci apare întrebarea: cine, va să zică, conduce la modul real? Deci, e o situaţie foarte complicată şi mai trebuie să înţelegem că Igor Smirnov este, în general, un politician foarte puternic şi, pe de o parte, Transnistria totalmente depinde de Rusia, dar pe de altă parte, circumstanţele sunt de aşa natură încât Rusia nu poate rezolva problema dintr-o lovitură – să schimbe conducerea, etc. , pentru că conducerea transnistreană deţine pârghii destul de eficiente, butoane, pe care poate să le apese şi să trezească în Rusia un val de compasiune: cum aşa, noi îi lăsăm în voia sorţii pe ultimii noştri aliaţi şi prieteni? Nu se poate, aşa nu se procedează… N-aş zice că asta ar trezi proteste în masă în Rusia, dar asta ar crea un fundal informativ şi ideologic foarte neplăcut pentru autorităţi. Aşa că, rezumând, eu cred că deocamdată status quo-ul nu este ameninţat cu nimic”.
Europa Liberă: opinia invitatului ediţiei de astăzi, analistul politic de la Moscova Fiodor Lukianov, redactor al revistei „Rusia în politica globală” şi membru al Consiliului pentru politica externă şi de apărare a Federaţiei Ruse.
Doamnelor si domnilor, aici se încheie emisiunea noastră. Prezentatorul ei, Radu Benea vă mulţumeşte pentru atenţie şi vă doreşte toate bune. Aici e Radio Europa Liberă.
Sursa: Asociatia pentru Politica Externa
Sursa imagine: Russia in Global Affairs
