Au trecut câteva zile de când am vizionat spectacolul „Dosarele Siberiei” la Teatrul Naţional Bucureşti, montat de regizorul basarabean Petru Hadârcă.
CE-AȚI FĂCUT CU NOI?! TOATĂ SALA PLÂNGE!
Când vrei să distrugi o comunitate, o naţiune, îi distrugi elitele. Este o „reţetă” care funcţionează şi astăzi la scară mai mare sau mai mică. Aşa s-a întâmplat şi cu basarabenii în timpul celor trei valuri de deportări în Siberia.
Nu am în familie membri care au fost deportaţi, pentru că, aşa cum îmi povestea bunica mea din Moşeni, Râşcani, ei s-au ascuns, în pod, în câmp, oriunde, pentru a nu fi ridicaţi de sovietici. Însă, fratele străbunicului meu, Alexei Darii a fost „jandarm la români”, motiv pentru care, ruşii l-au condamnat în 1941 la 25 de ani de închisoare. Şi-a ispăşit pedeapsa, cam 15 ani, la Irkutsk, iar când s-a întors acasă, n-a mai găsit nimic, soţia s-a îmbolnăvit şi a murit, casa i-a fost luată.
Nici Petru Hădârcă nu uită şi a ales să deschidă dosarele Siberiei. Împreună cu Mariana Onceanu a colectat date şi mărturii de la supravieţuitorii acelor orori, între care amintim de Ecaterina Chele, Margareta Spânu-Cemârtan şi Ion Moraru.
În Sala Mare a Teatrului Naţional Bucureşti, la 22 ianuarie trupa Teatrului Naţional „Mihai Eminescu” din Chişinău a prezentat un spectacol inedit. De la actori profesionişti, până la tineri studenţi şi copii, toţi au vibrat într-o implicare scenică deosebită. Ei au încercat să arate, în două ore jumătate, cât a durat spectacolul, drama prin care au trecut basarabenii: uciși, mutilați, chinuiți și umiliți de regimul comunist în Gulagul sovietic.
„Acest spectacol vine în urma desecretizării dosarelor Siberiei şi informaţiilor cenzurate până acum. Am considerat că este un moment potrivit, mai ales că s-au împlinit 70 de ani de la cel de-al doilea val de deportări. Faptul că am ajuns cu acest spectacol pe scena Teatrului Naţional Bucureşti este un examen pentru noi.
Mulţi se întreabă dacă mai avem oare nevoie de asemenea comemorări, dacă mai trebuie să răscolim istoria. Dacă privim cine urcă la fruntea conducerii în Republica Moldova, putem găsi un răspuns… Câți nostalgici și câți rătăciți mai există încă în Basarabia!”, a declarat pentru Q Magazine regizorul Petru Hadârcă.
Regăsim în spectacol momentul 1941, cu o învățătoare „ridicată” alături de copilul de numai 11 luni. De asemenea, şi evenimentele din 5 spre 6 iulie 1949, când a fost „ridicată” şi dusă în Siberia Margareta Spânu-Cemârtan, copil fiind de 6 ani, împreună cu bunica și tatăl ei. Actorul Dan Melnic interpretează impecabil rolul lui Ion Moraru, deţinut politic care a stat cu Soljenițin în Gulag şi a opus rezistență.
„Nu am avut deportaţi printre rude, dar atât de mult m-a marcat munca asupra acestui spectacol, încât mi-am dorit neapărat să fac parte din el. Cred că avem în gene durerea și suferința. După mulţi ani de păstrare în secret a acestor informaţii, putem să-i spunem lumii deschis despre această durere și suferință. Rezultatul a fost pe măsură. I-am văzut pe spectatori cum vibrează împreună cu noi, actorii. Ţin minte că după spectacolul de la Buzău a urcat pe scenă primarul Municipiului și ne-a întrebat: Ce-ați făcut cu noi?! Toată sala plânge! Aşa a fost la Cernăuți, la Brașov, și, bineînțeles, la Chișinău”, mărturiseşte actriţa Ninela Caranfil pentru Q Magazine.
Ea interpretează rolul bunicii Sofia Spânu, care, în tot acel infern, a rezistat, doar datorită credinței în Dumnezeu. Îmi amintesc de un moment dramatic din timpul spectacolului când această bunică se ruga plângând, cerându-i lui Dumnezeu să-i dea putere să nu moară aici, în Gulag, ci acasă, cu lumânare, după spovedanie şi împărtăşanie.
„La început de stagiune, le-am mulțumit tuturor actorilor – copii, studenți, tineri, bătrâni. Toți au vibrat, toți au fost foarte implicați, iar spectatorii au simțit asta. Se produce un schimb invizibil de energie. Această combustie, această ardere a actorilor e nemaipomenită”, povesteşte Caranfil pentru Q Magazine.
Pentru dezvoltare, teatrul are nevoie de mișcare, de schimbare permanentă a anturajului, îmi spune regizorul Petru Hadârcă. De aceea, a inițiat aceste proiecte, și trupa de teatru de la Chişinău merge în fiecare lună în turnee.
„Schimbăm spectatorii, dar emoția rămâne aceeași. Românii de pretutindeni simt la fel”
– Petru Hadârcă.
„Cei care nu-și cunosc istoria, riscă să o repete. Cei care nu-și cunosc criminalii, riscă să-i nască din nou. Noi ne dorim ca prin artă să provocăm spectatorul să deschidă o pagină de istorie. Cei care s-au întors cu demnitate din acel infern ne-au spus că nu vor să se răzbune, dar ne roagă să nu uităm”, – regizorul piesei „Dosarele Siberiei”, Petru Hadârcă.
Articol scris de Ana Gabor pentru Qmagazine
