Motto: „Aceleaşi mâini care ne-au pus odată cătuşele
erau acum întinse în semn de împăcare.
<<Nu! Nu dezgropaţi trecutul! De-o faci, îţi vei pierde un ochi>>.
Dar proverbul ne spune: Dacă uiţi trecutul, îţi pierzi ambii ochi”.
(Al. Soljeniţăn, „Arhipelagul Gulag”)
Despre faptele de vitejie săvârşite de membrii acestei organizaţii vorbesc în cartea „Osândiţi la nemurire” autorii Petru Bunacalea, profesor de limbă, literatură şi istorie română la Liceul Onisifor Ghibu din Orhei, şi Andrei Calcea, ziarist, fost participant la luptele din Transnistria din 1991-1992, decorat cu medalia Meritul Militar.
Povestea acestor eroi a ajuns să fie cunoscută printr-o simplă întâmlare. Iată ce ne povesteşte regretatul Petru Bunacalea: „A fost să fie prin anul 1947. Lucram învăţător la ţară. Venisem la Chişinău după cumpărături. Criza foametei ne chinuia straşnic. Din lipsă de transport, am rămas pe noapte la Gara Visterniceni. Între timp, oferea cu chirie o încăpere peste noapte. Am acceptat. Am mers pe strada Pavlov în deal, spre centrul oraşului. Pretutindeni – ruine şi întuneric. <<E aproape, acuşi ajungem>>, zise femeia. După puţin timp, am ajuns în faţa unei porţi. Am intrat, am urcat nişte scări de lemn ce scârţâiau sub picioare, pomenindu-mă într-o cameră mică. Gazda a aprins o lampă de gaz. <<Iată aici trăim, spuse ea. Soţul e paznic de noapte la gară>>.
Se aşeză pe un scăunel în faţa sobei, aprinse focul, puse să fiarbă un ceai. <<Casa noastră a fost distrusă de o bombă în ’44, spuse femeia după un timp. Ne-am aciuat aici. O ducem greu. De aceea şi luăm un om, doi la dormit, măcar pentru pâine>>. Tăcu. Se lăsă o linişte apăsătoare. <<Şi zici că eşti de la Orhei?>>, întrebă gazda după un timp. <<Da, acolo am rude, am copilărit, la Orhei am învăţat>>, zic eu. <<Dar acum?>>. <<Acum lucrez învăţător la o şcoală din părţile Teleneştilor>>.
A tăcut multă vreme, înteţind, din când în când, focul în sobă. Apoi către mine: <<Din Orhei, zici?…>>, întrebă ea din nou, dusă pe gânduri. S-a apropiat de icoană, şi-a făcut semnul crucii, şoptind cuvintele unei rugăciuni numai de ea ştiute.
<<S-a întâmplat aceasta în vara anului 1941, începu femeia să vorbească mai mult în şoaptă, tainic. Venise războiul peste noi…>>”.[1]
Dar totul a început la 28 iunie 1940 când Imperiul Sovietic, respectând tradiţiile de jaf ale Rusiei ţariste, cu consimţământul direct al Imperiului German, a ocupat teritoriul românesc dintre Prut şi Nistru. Cu profundă durere şi indignare, Gala Galaction nota, la 2 iulie 1940, în jurnalul său: „Ce le trebuia acestor monştri – întinşi pe două continente – bietul nostru pietic de pământ? Şi cum poate fi justificat, în logica omenească, faptul odios al acestei tâlhării internaţionale?”[2]
Primarul Vasile Mahu
În acele zile pe primarul de Orhei, Vasile Mahu, veştile de la Nistru îl îngrijorau din ce în ce mai mult. În ultimele luni, bolşevicii îşi înteţiseră acţiunile subversive: în satul Jora au fost împuşcaţi doi grăniceri români, iar la Lopatna s-a încercat lansarea unui grup de paraşutişti. Dispoziţiile grănicerilor erau să nu răspundă la provocări, dar în acelaşi timp, să nu admită pătrunderea inamicului pe teritoriul României. Un ostaş moldovean a trecut înot Nistrul, fugind din armata rusă, avertizând autorităţile române despre concentrarea intensă a forţelor sovietice care se pregătesc să atace Basarabia. Vestea adusă de la Chişinău de prefectul judeţului, dl. P. Manolescu: „Basarabia va fi cedată ruşilor…” a fost ca o lovitură pentru primar. Îl preocupa soarta de mai departe a oamenilor şi în special a Liceului de băieţi „Vasile Lupu” unde şi-a petrecut o bună parte a vieţii ca director. Urma să anunţe oficial populaţia despre actul cedării Basarabiei ruşilor. Trebuia să organizeze evacuarea organelor administrative, întâlnirea cu prefectul şi comandanţii unităţilor militare dislocate în ţinut, cu şeful siguranţei şi directorul închisorii. Dar toate acestea ceva mai târziu. Acum paşii îl purtau spre liceu. Fostul coleg şi director al acestei instituţii a fost primit cu căldură. Este ales din 1938 primar al oraşului Orhei. „Fecior de ţăran basarabean din judeţul Soroca, s-a tras la carte ca planta la lumină, a absolvit Facultatea de Matematică a Universităţii din Iuriev şi a fost trimis ca profesor de matematică la Orhei, unde a activat ca profesor din 1909, apoi ca director al Gimnaziului de băieţi reorganizat în Liceul de băieţi „Vasile Lupu”. Avea o deosebită grijă pentru învăţătura copiilor de ţărani, pe care îi selecta personal cu deosebită atenţie la diferite concursuri. […] Avea un crez al său anume: <<Viaţa întreagă am acordat atenţie dezvoltării personalităţii elevilor şi cred că n-am greşit. Trebuie să creştem mai întâi de toate oameni şi apoi profesionişti>>. Din 1918 şi până în 1925 a fost ales preşedinte al Partidului Ţărănesc, fiindcă se considera ţăran şi scopul îi era să îmbunătăţească viaţa ţăranilor, iar după 1925 îşi închină anii muncii organizatorice de pedagog”.[3]
În faţa profesorilor şi liceenilor a rostit cu profundă durere:
„Bunii mei prieteni, profesori, dragi elevi! Ne aflăm în pragul unei vacanţe mari, în pragul susţinerii examenelor…Scumpii mei!…Suntem în pragul ocupaţiei Basarabiei de către sovietici…(…) De aceea un singur lucru v-aş ruga. Orice s-ar întâmpla, oricât timp ar dura ocupaţia, să nu uitaţi că sunteţi sânge din sângele lui Ştefan cel Mare. Suntem de viţă veche românească. Să fiţi demni de faptul că aţi fost pedagogi şi elevi ai Liceului de băieţi „Vasile Lupu” din Orhei…”[4]
În minte i se cristaliza hotărârea definitivă: „Nu, eu nu voi pleca nicăieri de pe pământul meu! Voi împărţi aceeaşi soartă cu elevii mei…”. Vasile Mahu nu va şti prin ce chinuri vor trece elevii săi patrioţi, căci la numai cinci zile după ocupaţia Basarabiei, i s-a intentat dosarul penal nr. 724, început la 3 iulie şi încheiat la 13 iulie 1940. În 10 zile primarul Vasile Mahu a fost condamnat de C.P.P. ca duşman al poporului, al clasei muncitoare şi al ţărănimii. Judecata a avut loc la 26 noiembrie 1940 cu uşile închise, iar sentinţa a reprezentat de fapt moartea: „Pentru activitatea contrarevoluţionară a-l exila pe Mahu Vasile în ţinutul Krasnoiarsk, pe termen de cinci ani, din ziua de 3 iulie 1940 (data arestătii)”.[5]
Abia peste cincizeci de ani, cei apropiaţi aveau să afle că a murit în spitalul din Krasnoiarsk, ţinutul Siberiei.[6]
În semn de adâncă recunoştinţă fostului director al Liceului de băieţi „Vasile Lupu” şi Primar de Orhei, Vasile Mahu, locuitorii oraşului îi vor ridica în cimitir o troiţă.
Îndemnul la luptă
În timpul terorii instalate în Basarabia imediat după venirea sovieticilor, foştii elevi ai Liceului de băieţi „Vasile Lupu” se organizau elaborând planuri de luptă împotriva ocupanţilor. Anatol Gumă a reuşit să facă legătură cu liceeni fideli. Locul de întâlnire a fost stabilit lîngă izvorul de la vila lui Pavel Boguş, la Tabăra. Acolo au fost prezenţi Victor Gumă, Grigore Mihu, Constantin Sârbu, Onisim Cozma şi alţii. În timpul unei discuţii aprinse despre activitatea antiumană şi antinaţională a autorităţilor sovietice s-a decis să se întreprindă acţiuni de luptă prin crearea unei organizaţii. Tinerii erau convinşi că vor lupta pentru drepate, libertate şi demnitate. Mai mult decât atât, mulţi dintre ei doreau să se răzbune pentru rudele lor care au fost deportate în Siberia. „Trebuie să mă răzbun, spunea Ion Bacalu, nu numai pentru tatăl meu, membru al Parlamentului Românesc, nu numai că că noi, copiii lui şi mama, am fost aruncaţi în stradă”[7]. Un alt elev, Vsevolod Ciobanu spunea: „Eu am venit din convingere şi necesitate de a lupta împotriva contropitorilor, la fel să mă răzbun pentru tatăl meu.”[8]
Deoarece înţelegea perfect sentimentele colegilor săi, Anatol Gumă a susţinut propunerea lui Gheorghe Martânov de a declanşa o propagandă antisovietică prin intermediul proclamaţiilor şi ziarelor. S-a propus să se organizeze următoarea şedinţă după 1 septembrie unde va fi stabilită structura organizaţiei, componenţa nominală, denumirea ei şi programul de activitate.[9]
Jurământul
De la 1 septembrie 1940, mulţi foşti liceeni deveniseră deja studenţi ai Şcolii Pedagogice din Orhei: Anatol Gumă, Onisim Cozma, fost elev al Seminarului Teologic din Chişinău, Victor Brodeţchi, Dumitru Avramoglo, Victor Gumă, Dumitru Dobândă, Grigore Mihu, Gherghe Martânov, Anatol Cotun, Ion Bacalu, Pavel Boguş, Oleg Frunză, fost elev la Liceului Militar din Chişinău, şi alţii; o altă parte din liceeni erau elevi ai Şcolii medii nr.2 din oraş.
În prima duminică a lunii octombrie a avut loc următoare întâlnire a grupului în pădurea de la marginea oraşului Orhei. La această adunare care însuma peste treizeci de tineri, foşti liceeni, seminarişti, elevi; au asistat şi un grup de fete, eleve ale Şcolii nr. 2, foste liceene ale Liceului de fete „Maria Doamnă”.[10] Acestea erau: Eleonora Vascan, Tamara Jovmir, Maria Vascan, Larisa Martânov şi Rita Stoianov.[11] În rândul organizaţiei au mai fost primiţi şi elevii Braşoveanu Eugen şi Cotun Anatol.[12] Trebuie de specificat faptul că la acea dată membrii activi înscrişi în organizaţie erau în număr de 32. La propunerea lui Anatol Cotun, organizaţia urma să primească denumirea „Majadahonda”, după un oraş din Spania, unde în 1937 un detaşament de basarabeni a luptat împotriva lui Franco, devenit ulterior un simbol ar rezistenţei.[13] Organizaţia trebuia să funcţioneze după următoarea structură adoptată la şedinţă:
DOSARUL PENAL nr. 2233 STRICT SECRET
Vol.V, p. 1444
S C H E M A
de activitate a Organizaţiei ilegale „MAJADAHONDA”
a tineretului studios din oraşul Orhei (1940-1941)
(perioada de iniţiere a organizaţiei)
CONDUCEREA
ANATOL GUMĂ, VICTOR GUMĂ,
conducător locţiitor
GRUPUL NR.I GRUPUL NR.II GRUPUL NR.III
ANATOL GUMĂ VICHENTIE EPROV DUMITRU AVRAMOGLO
VICTOR BRODEŢCHI CONSTANTIN SÂRBU DUMITRU DOBÂNDĂ
ION BACALU EUGEN BRAŞOVEANU ONISIM COZMA
PAVEL BOGUŞ VICTOR GUMĂ ANATOL COTUN
GRIGORE MIHU LEONID BUDEANU VLAD ALEXEEV
OLEG FRUNZĂ VEACESLAV AŞVITZ VSEVOLOD CIOBANU
IACOB BLĂNARU VLAD DODON DUMITRU STICI
ANATOL DUCA VALERIAN DUMITRESCU MIHAIL DRUGUŞ
GRUPUL DE FETE
ELEONORA VASCAN LARISA(LORA) MARTÂNOV
MARIA VÂSCAN RITA STOIANOV
TAMARA JOVMIR DUSEA CRECIUN
REZERVĂ
ARCADIE ŢELEA,student,Iaşi
VLADIMIR GUMĂ,student,Chişinău
GHERGHE CROITORU,elev,Şcoala Pedagogică
SRGIU BUIUC,elev,Şcoala Pedagogică
PROFESORI
Membri ai organizaţiei ilegale „Majadahonda”
DUMITRU MUNTEANU
MARIA MAJARU
Primirea în organizaţia „Majadahonda” se făcea prin depunerea jurământului de credinţă Patriei şi poporului. Fiecare membru trebuia să spună jurământul:
„Eu, cetăţean al României, patriot al neamului românesc din provincia Basarabia, în aceste clipe grele pentru ţara noastră jur:Jur să-mi precupeţesc puterile şi viaţa în lupta cu ocupanţii sovietici;
Jur să lupt cu toate mijloacele posibile pentru eliberarea pământului strămoşesc de sub călcâiul bolşevic;
Jur să lupt până la ultima picătură de sânge pentru eliberarea Basarabiei şi unirea cu Patria-Mamă;
Jur, în caz de voi cădea în mâinile călăilor, să nu-mi trădez cauza şi tovarăşii de luptă;
Dacă sub torturi voi divulga secretele organizaţiei sau numele colegilor mei, blestemul şi sângele lor să cadă nu numai asupra mea, ci şi pe tot neamul meu.
Dacă voi încălca acest jurământ, pedeapsa lui Dumnezeu şi a colegilor mei să mă şteargă de pe faţa pământului ca trădător ticălos, iar numele meu să fie batjocorit în veac. Moarte ocupanţilor bolşevici şi trădătorilor de neam!”
De asemenea, tot atunci s-a hotărât editarea unui ziar „CU FRUNTEA-N SUS!” a cărui redactor a fost numit Gheorge Martânov.[14]
La luptă, fraţi români!
În lunile noiembrie şi decembrie din anul 1940, tinerii membri ai organizaţiei din Orhei au întreprins un şir de acţiuni subversive împotriva administraţiei sovietice. Au început să fie distribuite proclamaţii. Din ce în ce mai dese erau înscripţiile pe pereţi: „Nu credeţi ocupanţilor bolşevici!”, „Căraţi-vă acasă, barbarilor!”, „Moarte ocupanţilor stalinişti!”. Trupele NKVD-ului încercau din răsputeri să pună mâna pe „bandiţii” care îndrăznesc să sfideze noua „ordine sovietică”.[15]
În decembrie, la una din adunările conspirative de pe strada Dorobanţilor nr. 3, conducătorul organizaţiei Anatol Gumă propune o acţiune importantă, şi anume lipirea prin şcoli a afişelor anticomuniste şi arborarea tricolorului pe cele mai importante instituţii din oraş în ziua de 25 decembrie (Crăciun): pe imobilul care adăpostea sediul NKVD, pe clădirea fostei Prefecturi unde se afla Comitetul de Partid Comunist şi pe fosta clădire a Primăriei. În acest scop au fost create trei grupe de acţiune şi una de rezervă.
Crăciun cu tricolor
Doar într-o singură noapte, tinerii au reuşit să dea jos “cârpa” roşie a sovieticilor şi au înălţat steagul tricolor. “Am urcat pe scara de incendiu a casei doctorului Coteanu”, îşi aminteşte Oleg Frunză, unul dintre supravieţuitorii grupului, aventura acelei nopţi. “De acolo nu ne-a fost greu să punem drapelul nostru. Dimineaţa am ieşit să vedem reacţiile oamenilor. Nu le venea să creadă ceea ce vedeau”. Autorităţile bolşevice au intrat în alertă. Chiar şeful secţiei judeţene de securitate, Gavril Goldenberg, a condus ancheta pentru depistarea “elementelor rebele antisovietice”. “Ne-au luat, ne-au bătut, dar nu am recunoscut şi nu ne-am pârât unii pe alţii. Poate până la urmă am fi făcut-o, dar a venit războiul şi am fost mutaţi în Kazan…” Anatol Gumă, conducătorul mişcării, avea să declare – declaraţie consemnată în dosarul penal ce i s-a instrumentat – “Lupt împotriva regimului de ocupaţie, care ne-a furat libertatea, din convingere şi am un scop bine determinat: reîntregirea cu Ţara Mamă, discreditarea regimului stabilit în Basarabia”. Şi încheia cu cuvintele: “Sunt tânăr şi iubesc viaţa şi libertatea. Oricine la 19 ani iubeşte viaţa şi luptă pentru ea”.[16]
Noi acţiuni
Următoarele acţiuni ale grupului s-au concentrat asupra răspândirii foilor volante cu mesaje anticomuniste: „Jos călăul Stalin!”, „Jos bolşevismul!”, „Căraţi-vă acasă!”, „Jos trădătorii neamului!” etc. La adunarea din 26 ianuarie, care a întrunit de data aceasta un grup mai restrâns de membri pentru a păstra starea de clandestinitate, Dumitru Avramoglo le-a mulţumit prietenilor pentru îndelinirea cu succes a misiunii:
„Am făcut un lucru excepţional. Centrul e satisfăcut de activitatea noastră. Acum cred că toţi îşi dau seama de politica minciunoasă a contropitorilor. Făcând o totalizare a evenimentelor şi represiilor din o jumătate de an, te poţi uşor convinge că ocupanţii au scopul de a ne nimici. Lor nu le trebuim noi, locuitorii acestui meleag, ci pământul nostru, ca să-l populeze cu lepădăturile lor. Arestările în masă, maltratările, împuşcarea fără vină a românilor basarabeni, ducerea zilnică din oraş cu camioanele în direcţii necunoscute a sute şi mii de oameni nevinovaţi ne conving uşor despre scopul ocupanţilor – distrugerea nemului nostru. Unei terori groaznice sunt supuşi intelectualii, preoţimea, cei mai buni gospodari, ţăranii înstăriţi, numiţi „kulaci”. Închisoarea nu-i mai încape pe toţi arestaţii. Au fost luate la evidenţă toate subsolurile şi beciurile instituţiilor din oraş, inclusiv al primăriei, care în prezent sunt arhipline cu arestaţi, pe care-i aduc şi din sate. Nu le mai ajung miliţieni, NKVD-işti, au adus şi unităţi militare.
Noi am făcut primii paşi, dar nu ne putem opri aici, nu ne putem mărgini la cele făcute. Înainte avem o cale grea, o luptă crâncenă, sunt convins că şi în alte locuri oamenii, tineretul, populaţia nu stau cu mâinile în sân. Trebuie să răspundem contropitorilor la fărădelegile lor. Să facem totul ce depinde de noi, să dăm lovituri cât mai simţitoare, ca orăşenii, locuitorii judeţului şi nu numai ei să ştie că există lupta de rezistenţă împotriva bolşevicilor. Cred că şi fraţii noştri se gândesc la noi şi în curând ne vom descătuşa din jugul sovietic. Noi să le ajutăm de aici.
Deci, la luptă, fraţilor!”[17]
Conform relatării unui supravieţuitor din organizaţia „Majadahonda” – Oleg Frunză – care avea atunci doar 17 ani, membrii organizaţiei şi-au servit Ţara fotografiind aeroporul de la Ciocâlteni, jud. Orhei – de unde decolau avionele militare sovietice, trimiţând imaginile Statului Major al Armatei Române.[18]
Arestarea
Gheorghe Martânov: „ Pe la 1 martie 1941 i-au arestat pe doi din ai noştri mai mari. Peste vreo 2 săptămâni – încă pe câţiva. La alte 10 zile ne-au luat într-o noapte şi ne-au adus la închisoare. Cercetătile se făceau la N.K.V.D., care era în casa lui Coteanu, mai jos de liceu. Şeful NKVD era un evreu zdravăn, păros la mâini, pe nume Gavril GOLDENBERG, anchetator-şef – unul CEREPANOV, şi simplu anchetator – un sergent Pavel PLOTNIKOV. Cercetările erau duse aceştia doi. Noi vorbeam, ei scriau în chirilică ruseşte. Ştiind cu bună seamă că nu cunoaştem rusa şi nici chirilica. Noi îi spuneam lui Plotnikov că omul nu poate avea două Patrii, la care el ne amininţă mereu cu tocul revolverului, ce stătea în faţa sa pe masă.
A fost arestat şi Oleg FRUNZĂ. Îl ştiam din liceu, era cu o clasă mai mare ca mine. La închisoare am stat mai mult timp într-o cameră. Toate camerele erau pline cu băieţii noştri. Mai ţin minte că aproximativ la 10-15 februarie 1941 i-au adus pe Tolea GUMĂ şi Grigore MIHU. Apoi am fost arestat şi eu după 11 martie 1941. Când au bătut la uşă, anunţând-o pe mama că <aveţi o telegramă>, am înţeles că m-au ajuns şi pe mine. Plotnikov, anchetatorul N.K.V.D-ist, mi-a luat totul: fotografii regale, stema statului, un aparat <akva-box>, un şapirograf. La ieşire am îmbrăcat paltonul sur, din postav, prefăcut dintr-un palton al tatei, fular alb de lână împletit de mama, pe picioare aveam jambiere groase de lână sură, bocanci negri, mi-am pus centura mea îndrăgită străjerească şi, le-am spus că putem merge. Liniştit, Plotnikov m-a privit, spunânsu-mi faţă de mama: <De faci un pas în stâmga sau dreapta, te împuşc. Aşa că fii cuminte>. Mâinile le ţineam la spate. În noaptea de 11 martie 1941 m-au adus în faţa porţii masive a închisorii din Orhei, care era alături de liceul nostru. Când am trecut pe poartă; mi-am făcut în gând cruce, să n-o simtă vrăjmaşii. Am fost băgat în camera de serviciu a gardianului. Fumau mahorcă. Plotnikov predă nişte foi scrise. Unul m-a percheziţionat, luându-mi şireturile, centura, pieptenele, tocul rezervor, banii. Apoi m-au predat altuia, care m-a dus la uşa de jos ca o poartă, unde duceau nişte scări de lemn în sus, drept în faţa altei scări el cobora la subsol. Gardianul vorbi ceva cu cel de la uşă şi-mi făcu semn să mă duc pe scară în jos. Un coridor umed la dreapta era abia luminat în fund de un bec, prin părţi – uşi zăvorâte. Mă opri în faţa uneia, descuie lacătul, scoase zăvorul, îşi recită sărăcăciosul recital de aflare a mea în celulă, pe care l-a încheiat cu zângănitul puternic al cheilor. O clipă m-am pierdut. Liniştindu-mă, am văzut unde sunt. O cameră de vreo 4 m, de la uşă şi până la peretele exterior cu lăţimea de aproximativ de 1 m. Peretele din stânga era semnat cu inscripţii, zgârieturi româneşti şi ruseşti. Fundul camerei avea un uluc care ducea spre două luminiţe plăpânde. Erau ferestrele zăbrelite ce ieşeau la nivelul pământului din exteriorul închisorii. Podeaua de ciment era mâncată de vreme, lângă uşă – un butoiaş, o cadă mică. Cele două uşi duceau în carcerele unde pedepseau pe cai care se făceau vinovaţi…La cercetări ne duceau special pe lângă curtea liceului nostru şi neapărat în vremea recreaţiei, când toţi elevii (acum şcoala rusă) erau afară. Ne duceau cu mâinile încătuşate la spate, cu un gardian din urmă şi cu un altul din faţă, având mâna pe tocul revolverului. Observam că mulţi dintre elevi ne compătimeau, alţii priveau su dezgust la cei doi gardieni, întorcându-le spatele. Mă cerceta Pavel Plotnikov de la N.K.V.D. Anchetator superior era unul Cerepanov, un tip tânăr, îndesat. Clădirea N.K.V.D-ului se afla, am mai spus, în casa lui Coteanu – o clădire cu două etaje şi subsol, în faţă – cu coloane. Mai la vale de ea era casa lui Cogan, un avocat…”[19]
Sentinţa
Pe data de 31 mai 1941, şeful secţiei de anchetă a NKVD-ului din R.S.S.M. Terebilo, în urma terminării cercetărilor şi încheierii dosarului, a emis următoarea decizie:
<Luând în consideraţie gravitatea crimei săvârşite de inculpaţi şi în conformitate cu articolul 204 al Codului Penal al RSSU, hotărăsc ca dosarul penal nr. 2233 să fie transmis în judecată procurorului militar Odesa.>[20]
Se acţiona foarte operativ. La 3 iunie 1941 dosarul se afla deja pe masa procurorului din oraşul Odesa. Locţiitorul procurorului Districtului militar Odesa Bergman semnează hotărârea de transmitere a dosarului penal nr. 2233 Tribunalului militar. Pe data de 13 iunie, Tribunalul militar din Odesa, sub preşedinţia lui Ustiujaninov, Sokolovski şi Lenkovici, decide să confirme verdictul şi judecarea inculpaţilor elaborat de dosarul penal nr. 2233. Tribunalul cerea ca procesul de judecată să se facă în şedinţă închisă, fără reprezentanţi ai învinuirii şi apărării, fără prezenţa martorilor. Măsurile de reprimare să rămână aceleaşi (condamnaţi la închisoare).[21]
În aceeaşi zi, preşedintele Tribunalului militar din Odesa trimite decizia instanţei şefului secţiei II a NKVD-ului R.S.S.M., în care constată:
<Toţi inculpaţii să fie transferaţi în penitenciarul din oraşul Chişinău, unde va avea loc judecata.>[22]
La 14 iunie toţi ilegaliştii au fost adunaţi împreună după o despărţire de cîteva luni pentru a li se aduce la cunoştinţă verdictul. Lucrătorul NKVD-ului din Chişinău, I.I. Gorban, a tradus sentinţa în limba română.”[23]
„În noaptea de 23 spre 24 iunie, după primele zile de război pentru eliberarea Basarabiei, o escortă puternică de soladaţi şi ofiţeri i-au încărcat pe deţinuţi în camioane închise şi au pornit în viteză pe străzile pustii, încremenite de groază, spre clădirea predestinată şedinţei Tribunalului districtului militar din Odesa, aflat special în deplasare la Chişinău pentru a face judecată ilegaliştilor din Orhei.
Completul de judecată, sub preşedenţia preşedintelui Tribunalului militar Odesa Ustiujaninov şi a membrilor Ignatenko şi Kaptilov, secretar Gogovnik, au început judecata la orele 24 noaptea pe data de 23 iunie şi au terminat-o la ora 7 dimineaţa pe data de 24 iunie, a treia zi de război. La ora 10:20 minute a fost dată citirii sentinţa:
<În baza celor expuse, Tribunalul militar recunoaşte vinovaţi pe inculpaţii Gumă Anatol, Ţelea Arcadie, Eprov Vichentie, Gumă Victor, Mihu Grigore, Sârbu Constantin, Boguş Pavel, Brodeţchi Victor, Cotun Anatol, Martânov Gheorghe, Dobândă Mihail, Cozma Onisim pentru crimele săvârşite conform art. 54-4, 54-6c, 54-11 ale Codului Penal al RSSU şi condamnă pe Gumă Anatol, Eprov Vichentie, Mihu Grigore, Brodeţchi Victor, Cotun Anatol, Dobândă Dumitru, Cozma Onisim şi Grăjdianu Mihail, pentru organizarea şi săvârşirea crimelor, la pedeapsa capitală prin împuşcare;
Luând în considerare vârsta lor minoră, inculpaţii Ţelea Arcadie, Gumă Victor, Sârbu Constantin, Braşoveanu Eugen, Bacalu Ion, Boguş Pavel, Martânov Gheorghe, Frunză Oleg sunt condamnaţi pentru crime săvârşite în baza art. 54-4 şi anexei la art. 24 al Codului Penal al RSSU la detenţie pe 25 de ani şi lipsă de drepturi politice pe cinci ani.>[24][…]
<Budeanu Leonid, Bivol Vichentie, Stici Dumitru, Alexeev Vladimir, Avramoglo Dumitru, Bobeică Simion, Ciobanu Vsevolod, Cuculescu Nicolae – 20 de ani, profesoara Majaru Maria – 10 ani, Aşvitz Veaceslav, Croitor Gheorghe, Buiuc Sergiu, Blanaru Iacob, Druguş Mihail, Stici Dumitru, Dodon Vlad, Duca Anatol, Dumitrescu Valeriu, Cudriţchi Petru – 10 ani>.[25]
Toţi au fost privaţi de drepturi civile.”[26]
CERTIFICAT
(dosar penal nr. 2233 K.K.SS, vol. V, pag. 1459)
SENTINŢA Tribunalul Militar al Districtului Militar Odesa din 24 iunie 1941 cu privire la condamnarea inculpaţilor la pedeapsa capitală – MOARTE prin ÎMPUŞCARE:
- GUMĂ ANATOL ŞTEFAN, a.n. 1921, s. Brânzeni, elev, a. II, Şc. Ped.
- EPROV VICHENTIE PROFIR, a.n. 1920, s. Verejeni, elev, a. II, Şc. Ped.
- MIHU GRIGORE ION, a.n. 1921, s. Ghiduleni, elev, a. II, Şc. Ped.
- BRODEŢCHI VICTOR VASILE, a.n. 1922, s. Puţuntei, elev, a. II, Şc. Ped.
- COTUN ANATOL TUDOR, a. n. 1922, s. Sămăşcani, elev, a. I, Şc. Ped.
- DOBÂNDĂ DUMITRU MIHAI, a.n. 1921, s. Ghtlova, elev, a.II, Şc. Ped.
- CIZMA ONISIM ŞTEFAN, a.n. 1922, s. Văscăuţi, elev, a.II, Şc. Ped.
- GRĂJDIAN MIHAI HARALAMBIE, a.n. 1922, elev, a. II. Şc. Ped.
A FOST EXECUTATĂ la 27 IUNIE 1941
Secretarul judecăţii Tr. Militar al D.M.O. (Akselrod)
13 IULIE anul 1941[27]
Şi morţii vorbesc
„Stăpâna casei, ne povesteşte autorul Petru Bunacalea, porni să-mi destăinuie tragedia unei întâmplări care se petrecuse în curtea unei clădiri din apropiere, sub un gard de scânduri, ai cărei martori, fără voie, au fost ea şi soţul. Despre un mormânt proaspăt descoperit de câinele lor îmi povesti, oftând mereu cu ochii înlăcrimaţi. Despre un tânăr însângerat, îngropat de viu, îmi vorbi, care reuşi să scoată capul în afara gropii şi să articuleze câteva cuvinte răzleţe, despre nişte crime odioase făptuite de către ocupanţii ruşi…<<Tare mă întristez când mă gândesc că n-am putut să-l salvăm atunci, încheie femeia istorisirea tainică, pe care o purta ca pe un talisman la piept. Ar fi destăinuit băiatul tot…tot…Erau nouă…opt morţi în groapa ceea de sub gard…Lumea trebuie să ştie ce crime au săvârşit antihriştii…Numele lor nu trebuie uitat…>>.
I-am jurat atunci bunei românce că voi păstra totul în taină. În 1950 am făcut iar un drum la Chişinău cu gândul să mă întâlnesc cu familia ce mi-a povestit această istorie tragică. Dar n-am mai găsit-o. Vecinii mi-au spus că în 1949 au fost deportaţi şi că mai bine ar fi să nu mă arăt pe acolo. Despre soarta acestor oameni n-am mai aflat nimic…”[28]
Fii ai României reîntregite, care nu au reuşit să fie salvaţi de glorioasa Armată Română, crescuţi şi educaţi în spiritul tradiţiilor neamului românesc, aceşti tineri români nu au putut şi nu au dorit să accepte un alt mod de viaţă, un alt regim social, deortările în masă, represiunile…Pentru ei era o mare nenorocire să admită „ca pământul nostru, apărat de strămoşi cu preţul vieţii, să fie pângărit de bolşevici”.[29] Le-a fost hărăzit să cunoască încă din tinereţe gustul amar al înfrângerii, dar şi al speranţei. Flacăra ce le-a încălzit sufletele, i-a ajutat să reziste şi să-şi menţină verticalitatea într-o lume a terorii şi a minciunii, a fost setea de Libertate, dragostea de Neam şi Ţară.
[1] Petru Bunacalea şi Andrei Calcea, Osândiţi la nemurire, Ed. Concernul „Presa”, Chişinău, 1999, pp. 8-9.
[2] Elena Postică, Rezistenţa antisovietică în Basarabia 1944-1950, Ed. „Ştiinţa”, Chişinău, 1997, p. 17.
[3] Petru Bunacalea şi Andrei Calcea, op. cit., p. 16.
[4] Idem, p. 17.
[5] Idem, pp. 20-21.
[6] Dosarul penal nr. 724, „Vasile Mahu” in Petru Bunacalea şi Andrei Calcea, op. cit., p. 21.
[7] Dosarul penal nr. 2233, vol. III, p. 691 in Petru Bunacalea şi Andrei Calcea, op. cit., p. 23.
[8] Dosarul penal nr. 2233, vol. III, in Petru Bunacalea şi Andrei Calcea, op. cit., p. 23.
[9] Dosarul penal nr. 2233, vol III, p. 320 in Petru Bunacalea şi Andrei Calcea, op. cit., p. 24.
[10] Dosarul penal nr. 2233, vol. III, p. 3761 in Petru Bunacalea şi Andrei Calcea, op. cit., p. 25.
[11] Dosarul penal nr. 2233, vol. III, p. 3762 in Petru Bunacalea şi Andrei Calcea, op. cit., p. 25.
[12] Dosarul penal nr. 2233, vol. I, p. 306 in Petru Bunacalea şi Andrei Calcea, op. cit., p. 25.
[13] Dosarul penal nr. 2233, vol. II, p. 497 in Petru Bunacalea şi Andrei Calcea, op. cit., p. 26.
[14] Petru Bunacalea şi Andrei Calcea, op. cit., p. 29.
[15] Ibidem.
[16] Stela Popa, Noi detalii despre cei nouă tineri ucişi de NKVD. Există un supravieţuitor!, 2010, Articol disponibil on-line la: http://stelapopa.unimedia.md/2010/03/11/noi-detalii-despre-cei-9-tineri-omorati-de-nkvd-in-41-supravietuitorul/ (05.05.2010).
[17] Petru Bunacalea şi Andrei Calcea, op. cit., pp. 41-42.
[18] c.f. Stela Popa.
[19] Petru Bunacalea şi Andrei Calcea, op. cit., pp. 107-109
[20] Dosarul penal nr. 2233, vol. V, pag. 1442 in Petru Bunacalea şi Andrei Calcea, op. cit., p. 59.
[21] Dosarul penal nr. 2233, vol. V, pag. 1445 in Petru Bunacalea şi Andrei Calcea, op. cit., p. 59.
[22] Dosarul penal nr. 2233, vol. VII, pag. 13 in in Petru Bunacalea şi Andrei Calcea, op. cit., p. 59.
[23] Idem, pp.59-60
[24] Dosarul penal nr. 2233, vol. V, pag. 1450-1456 in Petru Bunacalea şi Andrei Calcea, op. cit., p. 62.
[25] Dosarul penal nr. 2233, vol. V, pag. 1450-1456 in Petru Bunacalea şi Andrei Calcea, op. cit., p. 62.
[26] Idem, pp.61-62
[27] Idem, p. 87.
[28] Idem, p. 9.
[29] Idem., p. 18.
Autor: Nicu Ţîbrigan pentru Info Prut
Sursa foto: Istoria.md
