Interviu cu Radu Florea, consul gerant interimar la Consulatul General al României la Seghedin cu ocazia încheierii misiunii sale în Ungaria
La sfârşitul lunii iulie, domnul Radu Florea, consul gerant interimar la Consulatul General al României la Seghedin şi-a încheiat misiunea sa în Ungaria întorcându-se în România. Înainte de plecare, domnia sa a acordat un interviu săptămânalului nostru, vorbindu-ne nu doar despre partea profesională ci şi despre cea umană, emoţională a celor 7 ani petrecuţi la Seghedin, în Ungaria.
– Cred că vă apropiaţi să bateţi un nou record, fiind cel mai „longeviv” diplomat al României în Ungaria, funcţionând aici timp de 7 ani. Cum vă amintiţi de perioada de început? Care au fost cele mai grele momente din aceşti 7 ani?– Nici eu nu ştiu dacă deţin într-adevăr recordul. Cred totuşi că aş putea concura pentru un astfel de titlu, însă numai la categoria „longevitate individuală”, adică în funcţie de durata unei singure misiuni diplomatice în Ungaria, pentru că, luând în calcul durata însumată a şederii rezultate din două sau mai multe misiuni succesive petrecute aici, cunosc cel puţin 3 colegi care m-ar depăşi. În ceea ce mă priveşte, misiunea de 7 ani nu a fost astfel prevăzută iniţial, pur şi simplu aşa s-a întâmplat pe parcurs, prin prelungiri consecutive determinate de lipsa unui înlocuitor.
Ca probabil orice început, perioada de debut a acestei misiuni nu a fost uşoară. Eu o asociez cu momente de incertitudine şi, într-un anumit sens, chiar de oarecare confuzie, momente inerente adaptării într-un mediu nou. Consider însă că am reuşit să mă acomodez la Seghedin destul de repede, în orice caz mai repede decât mă aşteptam, iar acest lucru a fost posibil în bună măsură noilor prieteni pe care mi i-am câştigat aici – mă gândesc în primul rând la colegii din consulat şi la mulţi membri ai comunităţii româneşti locale.Evident că au existat şi momente grele. Poate că cele mai dificile au fost momentele marcate de şocul şi tensiunea anumitor evenimente nefericite survenite în activitatea consulară, care m-au implicat nu numai profesional, ci şi profund uman: este vorba de accidentele tragice, cu precădere de circulaţie, ale unor cetăţeni români pe teritoriul Ungariei, soldate cu pierderi de vieţi omeneşti (uneori multiple).Din cu totul altă perspectivă, cea a încărcăturii emoţionale, cele mai grele sunt momentele de acum, ale despărţirii.– Au fost 7 ani plini de schimbări şi noutăţi, ca de exemplu că în aceşti ani şi România a aderat la UE, iar dacă totul funcţiona cum era prevăzut, încă în timpul mandatului Dvs. ar fi intrat şi în spaţiul Schengen. Cum aţi trăit aceste schimbări ca şi consul?– Da, la Seghedin am apucat să trăiesc momentele de împlinire a integrării europene a României şi, deloc întâmplător, am fost chiar implicat, pe linie consulară – în cadrul oficiului din Seghedin, în programul de pregătire a aderării ţării noastre la Spaţiul Schengen, care, aşa cum nutrim cu toţii convingerea, se va concretiza curând.În primul rând am încercat să cinstim aceste împliniri, marcându-le prin organizarea unor acţiuni şi asigurându-le vizibilitatea mediatică cuvenită, inclusiv cu sprijinul dumneavoastră, drept pentru care daţi-mi voie să vă mulţumesc.Din punctul de vedere al activităţii strict consulare, această integrare a adus cu sine o serie de modificări sensibile: aplicabilitatea imediată a legislaţiei comunitare europene, intensificarea traficului cetăţenilor români şi al transportatorilor rutieri români pe teritoriul Ungariei, iar după integrarea Ungariei în Spaţiul Schengen, implementarea sistemului de control comun la punctele rutiere de trecere a frontierei româno-ungare – fiecare dintre acestea însemnând o serie de aspecte noi şi probleme specifice pentru practica de natură consulară.– Încă de la deschiderea sa în anul 1998, Consulatul General al României de la Seghedin a fost ca un cămin primitor pentru toţi românii din oraş şi din împrejurimi. Cum aţi caracteriza relaţiile reprezentanţilor consulatului cu românii din oraş şi cu instituţiile româneşti din Seghedin?– Cred că sunt în asentimentul prietenilor noştri de la Seghedin dacă descriu aceste relaţii ca fiind extrem de apropiate şi amiabile, dominate în permanenţă de tonul cordialităţii. Bineînţeles că asemenea calificative constituie un motiv de mândrie şi de imensă satisfacţie pentru noi, cei de la consulat, dar cel mai important este că aceste raporturi s-au dezvoltat natural, firesc şi nu atins acest stadiu în mod artificial, respectiv impus sau forţat de o parte sau de alta. Un aspect trebuie accentuat cu prisosinţă: nivelul actual de excelenţă se datorează cel puţin în egală măsură membrilor comunităţii româneşti din Seghedin, nişte oameni minunaţi, care au venit cu toată deschiderea şi solicitudinea în întâmpinarea oricărei chemări din partea noastră şi, pe de altă parte, ne-au cooptat în toate iniţiativele lor.Nouă, la consulat, ne revine onoarea de a reprezenta România la nivel diplomatic aici, la Seghedin, şi nu putem decât să ne bucurăm că această relaţie reflectă sentimental, conceptual şi deopotrivă instituţional, ca o adevărată matrice, raporturile comunităţii româneşti locale cu ţara-mamă.– În ultimii 7 ani şi relaţiile româno-române (România şi românii din afara graniţelor) s-au dezvoltat foarte mult. Care credeţi că mai sunt lacunele, cum ar putea fi mai bune şi mai eficiente aceste legături?– România a ridicat dezvoltarea relaţiilor cu comunităţile româneşti din afara frontierelor ţării la rang de obiectiv de politică externă. Indiscutabil că aceste comunităţi reprezintă o valoare intrinsecă a patrimoniului cultural românesc, o parte integrantă a însuşi universului românesc.Într-o asemenea relaţie cred că este firesc ca toată lumea să se aştepte ca România să fie partea care oferă, iar românii din afara graniţelor cei care primesc, adică beneficiarii ajutorului acordat de ţara-mamă. Iar România îşi propune într-adevăr să ajute cât mai mult şi cât mai eficient cu putinţă.Eu opinez că lacunele care se impun a fi surmontate în viitor se găsesc la nivelul comunicării şi al înţelegerii. Românii din afara graniţelor trebuie să îşi identifice, respectiv să îşi definească într-o manieră cât mai concretă şi cât mai exactă necesităţile, problemele pentru a căror soluţionare consideră că au nevoie de ajutorul ţării-mamă, iar România trebuie să înţeleagă cât mai bine situaţia acestor comunităţi, pentru a le putea oferi cea mai eficace susţinere. Sunt, cu siguranţă, lucruri cunoscute şi recunoscute, însă eu cred că unele probleme persistă la nivelul specificat, mai ales în ceea ce priveşte comunicarea, iar impedimentele sunt cauzate cu precădere de absenţa unui consens referitor la delimitarea necesităţilor comunităţilor în cauză, în chiar rândurile acestor comunităţi.– Ce veţi face după întoarcerea în România?– Mă voi reîncadra în centrala Ministerului Afacerilor Externe român, activând la Departamentul Consular al acestui minister. Este singura certitudine în momentul de faţă; în ceea ce priveşte eventuale detaşări ulterioare în serviciul exterior (la misiunile diplomatice române din străinătate) este prematur să mă exprim deocamdată.– Ce vă doriţi în viaţa personală şi profesională în următorii 5–10 ani?– Viaţa privată înseamnă pentru mine, într-o măsură covârşitoare, familia. Doresc să dedic cât mai mult timp familiei, să petrec cât mai multe momente cu soţia şi fiica mea şi în acelaşi timp să fiu aproape de părinţii mei, de fratele meu şi de familia sa. Bineînţeles că prietenii, al căror cerc consider că s-a lărgit după şederea la Seghedin, îmi sunt, după familie, cei mai dragi şi mai apropiaţi oameni şi îmi doresc să pot păstra contactul cu ei în spiritul afinităţilor ce ne-au legat.Pe plan profesional prefer să nu îmi fixez, cel puţin deocamdată, un obiectiv concret, ci să îmi dezvolt cariera în funcţie de evoluţiile şi de împrejurările ce vor veni. Îmi propun totuşi ca, indiferent de aceste circumstanţe, să rămân, în măsura propriilor capacităţi, consecvent unor standarde profesionale cât mai ridicate.
Autor: E. Iova
Sursa: Foaia Românească
