Pe 26 martie, europarlamentarul Antonio Tajani a rostit această frază: „Uniunea Europeană fie va soluţiona această criză medicală fie va muri ea!”
E un diagnostic al unui italian furios? Sau profeţia tristă a unui oficial european exasperat, care înţelege că această criză a redeschis vechile răni ale Uniunii şi care, de data asta, s-ar putea să nu se mai închidă niciodată?…
S-a deschis sezonul la critici
Pe 8 martie 2020, când actualul preşedinte al Comisiei Europene Ursula von Leyen şi-a ţinut conferinţa de presă la 100 de zile de la preluarea mandatului, a dedicat crizei coronavirusului circa 1 minut şi jumătate, fiind vizibil iritată când jurnaliştii au chestionat-o ulterior pe acest subiect.
Între timp, a devenit limpede că UE a pierdut startul. Nici vorbă de a compara atitudinea uniunii în prag de pandemie cu atitudinea ei în faţa încălzirii globale, în raport cu care, într-o ceremonie pompoasă din 28 noiembrie 2019, UE decreta solemn şi oficial – era şi domnişoara profet Greta Thunberg de faţă – „climate emergency”.
Primii oficiali care au criticat Bruxelles-ul au fost italienii, apoi şi alte voci s-au alăturat acestui cor furios. Reacţia incipientă la criză – atâta câtă a fost! – a fost una locală, fiecare stat naţional acţionând aşa cum a putut sau cum a crezut de cuviinţă (Pe 8 martie, guvernul spaniol socialist/comunist chema isteric lumea în piaţă la marşul împotriva exploatării femeilor şi a exploatării în general – şi lumea a ieşit, împreună, în stradă!). S-a jucat pe cont propriu, şi primii care au intervenit prompt şi – fireşte – „dezinteresat”, au fost chinezii şi ruşii. Cu pompa propagandistică de rigoare şi cu gândul la proiecte strategice mondiale – un soi de geopolitizare a dezastrului.
Americanii au protestat primii faţă de această ofensivă chineză de partid şi de stat, UE a intrat târziu în joc şi la acest capitol.
Contra-reacţia oficialilor europeni la modul cum au gestionat criza medicală a fost pasivă: că, de fapt, UE nu are atribuţii atât de extinse, nici chiar buget, chestiunea medicală nu e atributul Bruxelles-ului, ci, mai degrabă a statelor naţionale etc.
Adevărul e undeva la mijloc. În realitate, UE nu a fost nici construită nici dotată pentru a răspunde la aceste tipuri de criză, de aceea nu are nici atribuţii nici instrumente adecvate; e corect asta. Pe de altă parte, tot discursul european oficial de dinainte de criză sugera, indecent, aproape, populaţiei că UE e acolo, sus, competentă, puternică şi atentă să nu ni se întâmple nimic rău – dacă nu poate şi nu are mijloace, de ce ni se tot cere sa ne bazăm pe ea?
Dar, dincolo de toate acestea, există, în criticile acestea virulente la adresa Uniunii, o ipocrizie uriaşă. Cei care au sărit imediat la gâtul UE, simţindu-l complet dezgolit, ignoră un detaliu esenţial. Cum ar fi reacţionat ei dacă, acum câţiva ani, liderii europeni ar fi propus modificări de legislaţie/tratate astfel încât UE chiar să aibă atribuţii inclusiv în crize de genul celeia cu care ne confruntăm? Ar fi propus adică, o federalizare a Europei, cu pârghiile de control aproape exclusiv la Bruxelles.
Evident că, în acel moment, cei care critică astăzi UE pentru inacţiune ar fi fost, desigur, şi mai virulenţi. Ar fi protestat – în numele libertăţii individuale şi naţionale – împotriva tentativelor Bruxelles-ului de a îngrădi suveranitatea statelor, de a înăbuşi orice reacţie locală şi de a impune o superfetaţie politică ne-aleasă, ne-reprezentativă şi care nu va da seama de nimic în faţa nimănui (celebrul „accountability”).
Şi poate că argumentele lor ar fi avut oarecare valabilitate, dar nu despre asta e vorba aici. Ipocrizia este să critici acum UE pentru inacţiune şi neputinţă, când, de fapt, nu ai (fi) fost niciodată de acord să conferi Bruxelles-ului instrumentele politice prin care să poată face cu adevărat ceva.
Aici e ipocrizia…
Doar că, la acest punct, am putea fi şi noi acuzaţi de ipocrizie: căci am sugera că federalizarea UE nu s-a făcut pentru că vocile critice euro-sceptice au orbit pur şi simplu ochii politici ai liderilor europeni de mainstream sau că le-au paralizat acţiunile. Euroscepticii, „populiştii”, „naţionaliştii” au fost/sunt de vină pentru că UE nu e o federaţie!
Asta ar fi mai mult decât o ipocrizie.
Ar fi o minciună sfruntată…
Citiți articolul integral pe adevărul.ro.