Apariţia celei mai noi cărţi a Mariei Berényi, cu titlul „Poveştile caselor. Români în Buda şi în Pesta” ne-a oferit o nouă ocazie de a sta de vorbă despre moştenirea românilor şi macedoromânilor din capitala ungară, despre valorile culturale româneşti din Ungaria, despre rostul scrierii şi editării cărţilor, precum şi despre identitatea românilor de pe aceste meleaguri.
– După volume având drept subiect viaţa şi activitatea lui Emanuil Gojdu sau valorile culturale româneşti din capitala Ungariei, zilele trecute v-a apărut o nouă carte – „Poveştile caselor. Români în Buda şi în Pesta” – tot despre moştenirea lăsată de românii şi macedoromânii din Budapesta. Mai ţineţi minte când s-a aprins acea mică scânteie, care a dat naştere cercetărilor din acest domeniu?
– După obţinerea diplomei la Universitatea ELTE (1983), imediat am început să lucrez la prima mea teză de doctorat, pe care am şi susţinut-o după trei ani (1986), în domeniul filologiei. Titlul acesteia era: Istoria ASTREI şi influenţa sa asupra culturii româneşti din Ungaria (1861–1918). Cercetând acest subiect am dat de nume rezonabile ca: Andrei Şaguna, Alexandru Mocioni, Emanuil Gojdu şi alţii. Văzând că foarte mulţi dintre ei sunt de origine macedoromână, m-am apucat să cercetez istoria coloniilor macedoromâne din Ungaria. Uşor am găsit documente, deoarece cel mai important centru al acestora era capitala ungară.
În timpul cercetărilor mi-am dat seama că baza materială pentru susţinerea culturii româneşti din capitala Ungariei, timp îndelungat o constituia colonia macedoromână de aici. Suflul puternicului curent cultural românesc porneşte de la activitatea Tipografiei Universităţii din Buda, prin cunoscuţii săi cenzori, corifei ai Şcolii Ardelene. Studenţii şi intelectualii români din capitala Ungariei îşi constituie asociaţiile lor culturale, publică diferite reviste şi periodice, activează pentru un teatru român în Transilvania şi Ungaria. Foarte multe personalităţi ilustre ale culturii româneşti studiază şi activează aici, contribuind la păstrarea limbii şi identităţii, la întărirea comunităţii româneşti, care era risipită în această metropolă. În rândul românilor din Ungaria şi Transilvania, clasa burgheziei mai înstărită era alcătuită din macedoromâni. Atmosfera spirituală din Monarhia Habsburgică, politica şcolară şi confesională a josefinismului favorizau eforturile acelor învăţaţi macedoromâni, care erau stabiliţi aici şi care trăiseră momentul deşteptării naţionale a diferitelor popoare. Pepiniera redeşteptării naţionale pentru aromâni au fost Viena şi Budapesta, unde luaseră contact cu învăţaţi români din Transilvania ca: Petru Maior, Gheorghe Şincai, Samuil Micu Clain şi alţii. Coloniştii macedoneni din Pesta, de la o vreme, revin la conştiinţa obârşiei lor naţionale şi sunt mândri de limba lor strămoşească. La procesul acesta de redeşteptare naţională a contribuit, fireşte, în primul rând, curentul literar latinist, pornit la sfârşitul veacului al XVIII-lea. Sub influenţa corifeilor Şcolii Ardelene, macedoromânii înlocuiesc în scrierile lor literele greceşti cu cele latine, introduc pentru prima dată un număr mare de dacoromânisme şi latinisme în locul cuvintelor străine din dialectul aromân, şi îşi publică cercetările despre românii de dincolo de Dunăre, unele în dialectul aromân. Interesul pentru descoperirea identităţii etnice şi lingvistice proprii s-a manifestat tot mai evident. Coloniştii macedoneni au contribuit în mare măsură la menţinerea şi întărirea Bisericii Ortodoxe. De numele lor se leagă fondarea unor instituţii şi societăţi culturale. Macedoromânii au fost umanitari şi filantropi, încurajând arta şi ştiinţa. Cum aminteam, din rândul lor se ridică o seamă de personalităţi: Andrei Şaguna, Atanasiu Grabovsky, Emanuil Gojdu, membrii familiei Mocioni. Aceste nume sunt bine cunoscute atât în istoria politicii româneşti, cât şi în cea culturală din Transilvania şi Ungaria veacului al 19-lea. Cercetând mai amănunţit aspectele cultural-politice ale comunităţii româneşti din Budapesta, mi-am dat seama că împrejurările istorice ale secolului al XIX-lea şi ale celor precedente a determinat ca o bună parte a intelectualităţii româneşti ce locuia în imperiul austro-ungar să-şi facă studiile sau să activeze în capitala ungară, întreţinând aici o vie activitate culturală românească. La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, capitala Ungariei a trăit epoca sa de aur. Devenită după 1867 a doua capitală a Imperiului dunărean, Budapesta cunoaşte o perioadă de dezvoltare fără precedent în plan urbanistic. Se construiesc marile bulevarde, se ridică palate maiestuoase, iau naştere marile bănci, muzee, teatre, hoteluri etc. În capitala Ungariei se aflau şi cele mai reprezentative instituţii de învăţământ superior: cea mai importantă era Universitatea Regală Maghiară, creată în anul 1635 la Târnavia (Nagyszombat) a fost transferată în Buda (apoi în Pesta, în anul 1784). La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, universitatea funcţiona cu patru facultăţi: teologie (catolică), drept şi ştiinţe administrative, litere şi filosofie şi medicină. În general, perioada de la sfârşitul secolului al 19-lea şi începutul secolului al 20-lea o putem caracteriza ca pe o epocă a modernizării, de recuperare a decalajelor care se înregistrau în Austro-Ungaria faţă de Europa de Vest. În acest climat politic, social şi cultural, în perioada dualismului austro-ungar circa 2 600 de tineri români au studiat la instituţiile de învăţământ superior din Budapesta. Liantul comunităţii studenţilor români de aici era Societatea „Petru Maior”, care a fost un mic ostrov românesc într-un ocean al străinismului, după cum o numea scriitorul Alexandru Ciura. Precum vedem, un punct de vedere distinct pe harta culturală a românilor din secolul al 19-lea l-a reprezentat oraşul Budapesta. Cărţi de referinţă pentru istoria modernă a românilor, ziare şi reviste de prestigiu, societăţi culturale şi formarea universitară a mii de intelectuali români în instituţiile de învăţământ superior din Budapesta subliniază locul oraşului de pe Dunăre în afirmarea culturii româneşti în epoca modernă.
– Când aţi observat că, atunci când vă plimbaţi pe străzile Budapestei, vedeţi cu alţi ochi casele din centrul capitalei, pe care, poate, le cunoşteaţi deja demult?
– Cercetând viaţa şi activitatea acestor personalităţi de care aminteam mai sus, atunci m-am gândit să cercetez şi relaţiile lor cu societatea majoritară. Apoi am fost curioasă unde au trăit, activat aceşti oameni, aceste familii, aceşti studenţi, ş.a. Am început să mă apuc şi de cercetări „topografice”. Mi-am dat seama că aceşti oameni minunaţi au construit centrul Budapestei. Macedoromânii erau oameni sârguincioşi şi cumpătaţi, puneau interesele economice înainte de toate, ţineau mult la credinţa lor ortodoxă şi la dezvoltarea culturii. Deţinând prăvălii în toate punctele frecventate ale oraşului, în scurt timp şi-au făcut averi considerabile, au achiziţionat multe proprietăţi imobiliare. Cei mai iluştri locuitori din centrul Pestei aparţineau acestei comunităţi. Numeroase dintre acestea fac şi astăzi parte din patrimoniul imobiliar al capitalei Ungariei. Făcând aceste cercetări, bineînţeles, văd cu alţi ochi centrul Budapestei, mă plimb pe cheile Dunării cu ochii spre aceste clădiri. Când intru în Biblioteca Academiei ştiu cine a contribuit la ridicarea acesteia. Şi vă mărturisesc un lucru mai nostalgic: eu eram studentă la ELTE Facultatea de Filologie. Pe atunci, Facultatea era adăpostită în clădirea piariştilor. Pe strada Pesti Barnabás era una din porţile clădirii. Zilnic treceam de nenumărate ori pe lângă casa Grabovschi, unde la începutul secolului al XIX-lea activa un salon literar, iar mitropolitul Andrei Şaguna a locuit timp de 6 ani aici, la unchiul său. Habar nu aveam atunci pe lângă ce locuri trec… Sau când mă plimbam prin piaţa Vörösmarty, nu ştiam nimic despre trecutul acelor clădiri. Acum trecând pe lângă ele, ştiu cine le-a ridicat şi îmi aduc aminte cu nostalgie şi despre anii studenţiei mele.
– Multe din informaţiile pe care le-aţi publicat acum în „Poveştile caselor” sunt date inedite, rezultatele numeroaselor cercetări şi poate ale sutelor de ore petrecute în biblioteci şi arhive. Ce documente v-au stat la dispoziţie? Aţi cercetat şi documente din alte ţări, sau numai din Ungaria?
– Cele mai multe documente le-am obţinut din arhivele ungare şi din presa vremii. Aici mă refer la presa românească şi maghiară din Transilvania şi Ungaria. Bineînţeles am studiat foarte multe lucrări apărute pe acest subiect, care au apărut la Bucureşti şi alte părţi.
– Majoritatea românilor din România, fie ei intelectuali sau simpli turişti, care trec prin capitala Ungariei nu ştiu aproape nimic despre moştenirea românească din Budapesta. În afară de această carte-album, cum s-ar mai putea difuza aceste informaţii pentru publicul larg?
– Eu aşa cred că ar trebui să se facă nişte filmuleţe, care ar trebui postate pe internet. Agenţiile turistice române să facă nişte pliante, să atragă atenţia turiştilor români la acele zone, centre ale Budapestei, care au tangenţe cu istoria şi cultura comunităţii seculare româneşti din capitala ungară.
– La ce lucraţi acum? Ştiţi deja care va fi următoarea carte pe care o veţi scrie?
– Lucrez la mai multe proiecte. Aş aminti dintre acestea trei, pe care aş dori să le realizez în viaţă. Doresc să întocmesc un dicţionar sau o enciclopedie a personalităţilor marcante ale românilor din Ungaria, din secolele 18–20. De mulţi ani cercetez istoria învăţământului confesional românesc din Ungaria. Aş vrea să public o monografie mai amplă pe acest subiect. De decenii de-a rândul studiez istoria coloniilor greceşti şi macedoromâne din Ungaria. Dorinţa mea ar fi ca aceste informaţii despre acest neam să le public într-un volum mai amplu.
– Credeţi că rezultatele cercetărilor dumneavoastră sunt folositoare şi pentru întărirea sentimentului identitar al comunităţii româneşti din Ungaria?
– Trăiesc de-o viaţă din citit şi scris. Din biblioteci, arhive prăfoase, manuscrise, presa vremii. Precum trec anii, îmi dau seama că ar trebui să ne naştem bătrâni şi să tot întinerim, cum spune undeva Eugen Ionescu, unul dintre cei care a pus în cauză lanţul în care e prinsă viaţa omului. Identitatea nu este una dată, noi suntem care trebuie să o constituim, noi trebuie să alegem din comoara extraordinară pe care ne-au lăsat-o predecesorii noştri. Într-un secol al vitezei, unde apar schimbări la fiecare pas (de mentalitate, de sistem de apreciere al valorilor), nicio clipă nu putem renunţa la moştenirea noastră culturală. O renaştere naţională a unei etnii nu poate exista fără o redeşteptare culturală. Un om care nu-şi cunoaşte istoria, manifestările artistice ale semenilor săi, tradiţiile, obiceiurile, nu se poate regăsi pe sine. Nu are unde să ajungă, dacă nu ştie de unde a plecat şi, mai ales, cu ce a plecat înzestrat în drumul vieţii. Conştiinţa naţională înseamnă mai întâi recunoştinţă şi respect înaintaşilor, apoi răspunderea şi grija urmaşilor. Este vorba aici despre capacitatea noastră de a ne construi relaţia cu trecutul şi, prin aceasta, cu noi înşine. Trecutul rămâne o parte a fiinţei noastre. Nevoia de a pune ordine în trecut e la fel de necesară ca ordinea prezentului şi ca buna pregătire a viitorului. Nu pentru că scripta manent, ci pentru că scrisul înseamnă mult mai mult decât ceea ce rămâne. Înseamnă analiză, sinteză, generalizare şi abstractizare. Înseamnă deschidere spre viitor. Înseamnă proiect. Scrisul va sta drept mărturie urmaşilor despre spovedania pe care ai făcut-o când hârtia a devenit aliatul gândurilor tale. Şi în epoca internetului – de care mă folosesc şi eu zilnic – trebuie să credem în Galaxia Gutenberg, adică în lumea Cuvântului. În cazul cărţii, trebuie acceptat faptul că lumea modernă îi datorează enorm şi că, aproape sigur, umanitatea va continua să beneficieze de serviciile ei. O lume fără cărţi este greu de imaginat, chiar dacă tentaţiile imediatului par a ne contrazice. Era imaginii nu va putea evita cuvântul şi nici exclude un tezaur devenit patrimoniu al umanităţii. Prin carte comunicăm cu cei dinaintea noastră, dar şi cu cei care nu s-au născut încă. Cred – mai precis aş vrea să cred – că şi cărţile mele ajută la întărirea conştiinţei naţionale şi identitare a comunităţii româneşti din Ungaria.
Autor: E. Iova
Sursa: Foaia românească
