„Noi trebuie să ne gândim cum va arăta casa europeană, şi în general, casa noastră comună. Va veni anul 2020. În anul 2020 Europa va avea un nou sistem de apărare anti-rachetă. Haideţi să stabilim acum ce va fi, ca mai apoi, în acel an, să avem o casă europeană modernă şi pregătită pentru convieţuire.” (Dmitri Medvedev, Sankt Petersburg, 20 mai 2011)
1. Consideraţii preliminare
Grupul de la Vişegrad, sau V4, a fost constituit după Războiul Rece la 15 februarie 1991 de către Polonia, Cehia, Slovacia şi Ungaria ca organizaţie de cooperare. Din punct de vedere istoric, această alianţă este o reînoire a unui acord din 1335 între regii Ioan al Boemiei, Cazimir al III-lea al Poloniei şi Carol Robert de Anjou al Regatului Ungar. După demolarea Zidului berlinez, marcând totodată prăbuşirea Uniunii Sovietice, aceste 4 ţări central-europene au hotărât să-şi extindă cooperarea cu scopul de a accelera reformele politice şi tranziţia către o economie de piaţă. Alianţa V4 a funcţionat iniţial unilateral, însă mai apoi statele din grup s-au angrenat într-un soi de „concurenţă” în vederea beneficiului obţinut de pe urma extinderii UE, şi în cele din urmă, dorinţa de a face parte din Alianţa Nord Atlantică a încetinit proiectul materializării V4 prin iluzia că Rusia post-comunistă va accepta statutul de stat secundar pe plan internaţional. Calitatea statelor din V4 ca membre NATO, cu implicarea directă a Statelor Unite, le proteja interesele strategice, în timp ce Rusia nu mai reprezenta o ameninţare.
Dar lucrurile au evoluat către un scenariu diferit. În primul rând, Rusia s-a schimbat mult după Elţîn. În scurt timp, Moscova şi-a recâştigat rolul de lider în zona „vecinătăţii apropiate” (spaţiul CSI) prin folosirea şantajului energetic. Prin campania militară eficientă contra Georgiei, Putin a trimis un avertisment clar pentru vecinii săi. Membrii Vişegrad resimt teama fondată pe puternice resentimente istorice, când erau în prima linie a Uniunii Sovietice şi consideră că războiul rece nu constituie o simplă amintire. Recent, criza economică din 2008 a îngenunchiat întreaga Europă, ridicând două întrebări: este viabilă entitatea Europei? Reformele de stabilizare propuse sunt o soluţie pentru ţările membre ale UE sau în primul rând pentru Germania? Or, aceasta din urmă a obosit să mai fie „motorul” economic al Uniunii, cerând Bruxelles-ului aplicarea unor măsuri drastice pentru salvarea ţărilor europene de la insolvenţă precum ar fi Grecia. Totodată, Berlinul a intrat într-un joc care presupune o apropiere de Kremlin, reflectată în parteneriatul pentru construcţia gazoductului ce traversează Marea Baltică, Nord Stream, precum şi o poziţie neutră, pe care a adoptat-o cancelarul german, privind implicarea în războiul din Libia alături de NATO – o decizie dezastruoasă care a luat prin surprindere mai ales Bruxelles-ul, dar şi Washington-ul. Este o dovadă a faptului că astăzi s-a creat un vacuum de leadership la nivelul Uniunii Europene pe care nu-l poate acoperi nimeni. S-ar părea că Germania neagă în mod deliberat valoarea sa de actor strategic important al proiectului european.
În astfel de context, membrii V4 s-au adunat pentru a-şi pune următoarele întrebări: cum putem supravieţui într-o astfel de uniune divizată, care nu a reuşit să reglementeze problema Tratatului constituţional şi care are o politică externă ambiguă în ceea ce priveşte relaţiile sale cu Federaţia Rusă? Unde au ajuns SUA, când după prăbuşirea comunismului, s-au focalizat asupra lumii islamice susţinând prin eforturi costisitoare „războiul antiterorist”? Şi-a schimbat oare NATO teatrul de operaţiuni după implicarea în războiul din Libia, renunţând la poligonul Europei de Est? Ce tip de „barieră” îi mai poate opri pe ruşi să-şi extindă influenţa?
2. Geopolitica securităţii europene şi impactul asupra relaţiei dintre Uniunea Europeană şi Rusia
Ieşirea Rusiei la mările calde şi mările reci descrie acel proces de „coagulare a Imperiului”, în viziunea geopoliticianului rus Aleksandr Dughin. Dacă la frontierele sale din Nord şi Est, Rusia este „desăvârşită” din punct de vedere geopolitic, având deschidere la mările reci – parţial navigabile şi riverane unor teritorii puţin valorificate –, expansiunea spre mările calde a întâmpinat rezistenţa din partea talasocraţiei (Anglia, Turcia)[1].
Extinderea Uniunii Europene din anii 2004 şi 2007 a adus cu sine o teamă faţă de ameninţarea unui stat ostil: Federaţia Rusă, care şi-a dorit totdeauna să fie „consultată” în ceea ce priveşte înaintarea graniţelor euro-atlantice. În mai 2004, Uniunea Europeană a integrat opt ţări din fostul bloc sovietic, dintre care trei foste republici ale URSS. Astăzi, Rusia se află în faţa a 2.257 km de frontieră comună cu UE. Securitatea europeană este un construct comun al tuturor statelor de pe continent şi, în acelaşi timp, este un construct relativ instabil. Analiza relaţiilor actuale între UE şi Rusia a evidenţiat o apropiere a conducătorilor ruşi de o politică internaţională bazată mai degrabă pe realism ce urmăreşte interesul naţional în inima unui joc al influenţei cu sumă nulă, opusă abordării mai liberale a europenilor, care tind să privilegieze cooperarea, ca vector de progres.[2] Starea de fricţiune între Rusia şi UE este generată şi de instabilitatea internă a Uniunii, deoarece aducerea în discuţie a Tratatului constituţional perturbă adoptarea unei politici externe comune la nivel european.
UE a egalat forţa economică americană, fiind însă deficitară în planurile economic şi militar. Prin urmare, Europa este un gigant economic şi nu poate rămâne un pitic politic. În prezent, toate eforturile Federaţiei Ruse se traduc prin încercarea de a contrabalansa influenţa SUA în UE, iar pentru aceasta mobilizează instrumente geopolitice subversive. „Noul realism” al „epocii Putin” , inaugurat în 2000, realizează o sinteză între curentele realiste şi cele eurasianiste, prin care Rusia, fiind o „putere continentală” (telurocraţie) are misiunea de a se opune „puterilor maritime” (talasocraţii). Teoria eurasianistă enunţată de A. Dughin subliniază importanţa reducerii „presiunii americane” asupra Europei şi celorlalte continente prin dezvoltarea „axelor diplomatice” cu Germania şi Franţa, cu China şi India, sau cu Iranul.[3] Transformările actuale ale securităţii europene se impun a fi analizate din perspectiva sociologiei actorilor, iar proiectul V4 reprezintă un câmp de securitate europeană dominat de o logică a acţiunii particulare. Din perspectiva eurasianiştilor, această configuraţie geostrategică se înscrie perfect în logica geopoliticii „cordonului sanitar” („geopolitica statelor-tampon”): „Europa de Est a fost în permanenţă o zonă a litigiilor dintre Europa şi Rusia, un exemplu fiind acela din secolul al XX-lea când Marea Britanie a folosit această regiune, în mod deliberat, ca un <<cordon sanitar>> conceput pentru a preveni o posibilă alianţă între Rusia şi Germania, alianţă ce ar pune capăt dominaţiei anglo-saxone asupra lumii”.[4] De data aceasta, „Noua Europă” (New Europe) – ţările est-europene cu orientare euro-atlanitcă – aplică aceeaşi politică punând accent pe proiecte energetice. În opinia analiştilor ruşi, în spatele acestui „cordon sanitar” se află SUA, care doresc să le insufle popoarelor est-europene ideea despre necesitatea independenţei şi eliberării de sub influenţa germană şi rusă. Noua configuraţie a securităţii europene trebuie să fie analizată şi prin prisma relaţiilor triunghiulare Rusia-UE-SUA, iar această componentă trimite la revendicarea „zonelor de interes” cu caracter regional din partea UE şi a Rusiei în Europa de Est, în Balcani şi Caucaz. Aici trebuie să amintim de „Strategia de securitate naţională a Rusiei până în 2020”, adoptată de Duma de stat în 2009, care enunţă că „viabilitatea NATO şi potenţialul său de extindere” constituie o ameninţare pentru securitatea naţională a Rusiei. În strategie se precizează clar că Rusia găseşte „inacceptabilă implementarea de infrastructuri militare ale Alianţei la frontierele sale”, ca şi orice altă tentativă a NATO „de a-şi asuma responsabilităţi mondiale ce sunt în contradicţie cu dreptul internaţional”[5] – fapt ce i-a permis să critice în mod constant intervenţia aerieană a NATO în războiul din Libia. De aceea, următoarele acţiuni ale Rusiei se vor concentra asupra eliminării oricărui fel de „cordon sanitar” al SUA, precum ar fi alianţa V4, prin crearea unei frontiere nemijlocite şi clare între Rusia şi statele din Europa Centrală (sub conducerea Germaniei), iar relaţiile cu aceste state sunt analizate de către Rusia nu bilateral, ci trilateral, cu participarea Germaniei (fiind exclus amestecul atlantic). În anii 2003-2004, V. Putin a stimulat crearea unei „axe anti-americane”, alături de Germania şi Franţa. Deşi cele trei puteri s-au arătat reticente faţă de intervenţia americană din Irak, disensiunile între UE şi Federaţia Rusă s-au menţinut în sectorul energetic. În decembrie 2003, Kremlinul a acuzat Bruxelles-ul de „dictat economic” deoarece a reclamat liberalizarea pieţei energetice prin semnarea Cartei energetice europene. La 2 februarie 2004, V. Putin a înaintat UE „14 condiţii” pentru extinderea Uniunii spre Est. Manevrele militare ruse din septembrie 2009 – care luau în calcul şi un atac asupra Poloniei – reprezintă „dialogul” Federaţiei Ruse pe palierul hard power în ceea ce priveşte probabilitatea, deşi minimă, a unui „atac NATO”. În anii 2005 şi 2006, Moscova s-a relansat într-o vastă operaţie de întărire a puterii militare. S-a propus ca până în 2015 să se introducă în dotare: 50 noi rachete balistice, 34 rachete Topol-M, 50 bombardiere strategice, 31 nave. Se va pune accentul pe trecerea la cea de-a cincea generaţie de arme strategice (apărare comună antiaeriană cu Belarus, arme ofensive, rachete sol-aer, arme spaţiale, sisteme de rachete S-400, crearea unui sistem cosmic de recunoaştere, comunicaţie şi retransmisie, finalizarea de noi complexe de lansare a rachetelor etc.)[6].
3. Probleme ale securităţii energetice
Noua doctrină de politică externă, enunţată de Uniunea Europeană în martie 2003 cu titlul de „Vecinii Europei lărgite, un nou cadru pentru relaţiile cu vecinii din est şi din sud”, nu a fost apreciată de liderii ruşi, fiind percepută mai degrabă ca o concurenţă, o imixtiune sau chiar o ameninţare asupra „vecinătăţii apropiate”. Cu acest prilej liderul de la Kremlin, D. Medvedev, a reluat scenariul „Casei Comune Europene”, care a predominat relaţiile UE-Federaţia Rusă în anii 1990-1991. Tocmai în această situaţie de fricţiune se înscrie problema energetică. Trebuie să luăm în considerare faptul că importul UE de gaze naturale din Rusia este de 40% (reprezentând 25% din necesarul de energie), şi totodată Rusia, nedeţinând o infrastructură de transport pentru hidrocarburi către China, India sau Japonia, este dependentă de UE: în 2006 aceasta a exportat aici aproape 90% din petrol şi aproape 60% din gazul său.[7]
În acest context, pentru ţările de la Vişegrad, propunerea liderului polonez din perioada interbelică, Joseph Pilsudski, de a crea o alianţă mai extinsă, de la Marea Baltică la Marea Neagră (Międzymorze – „Mările Unite”), incluzând România şi Bulgaria, este vitală. Într-o altă variantă, datorită „ameninţării ruse”, Suedia, Finlanda, Ţările Baltice ar putea adera şi ele la V4. Întrebarea este dacă şi Turcia ar putea să fie convinsă să participe la o asemenea alianţă. Momentan guvernul de la Ankara este suspectat că urmăreşte să exercite „presiuni energetice” asupra UE pentru a-şi atinge obiectivele de integrare în Uniune. Iluzia sa de a deveni o putere regională la Marea Neagră adoptând „strategii de rezervă” de dezvoltare a cooperării energetice cu Iranul, Siria şi mai ales cu Federaţia Rusă, o va costa scump, deoarece nu dispune de capacităţi concurenţiale economice. Nu trebuie omisă nici reţeaua de conducte de petrol şi gaze care tranzitează Belarus, Lituania, Ucraina şi Polonia, astfel încât transportul spre UE este controlat de actori locali ce se pot regrupa într-o alianţă extinsă. Ca efect, partea rusă insistă să achiziţioneze firmele transportatorilor de gaze naturale din Belarus şi Ucraina, sau de a construi „trasee energetice alternative” în Europa de Nord (Nord Stream) şi Europa de Sud-Est (South Stream). „Diplomaţia energetică” a Rusiei insistă pe mai departe să blocheze sau să concureze rutele energetice alternative din bazinul Caspic şi Asia Centrală exploatând furnizarea de energie ieftină statelor „aliate” şi de energie scumpă „adversarilor” şi reactivarea divergenţelor dintre statele „vecinătăţii apropiate” şi din interiorul acestora.
Din punct de vedere (geo)politic, extinderea grupului Vişegrad la Marea Neagră ar interconecta infrastructura de transport a hidrocarburilor între două regiuni: „coridorul dunărean” şi „istmul ponto-baltic”. O astfel de hotâtâre ar aduce Federaţia Rusă în faţa unei adevărate provocări, mai ales că Polonia îşi manifestă intenţia de a deveni liderul grupului de state, fiind cea mai mare ţară şi dispunând de poziţia geografică cea mai avantajoasă. Reglementarea unor sectoare noi, precum cel al exploatării zăcămintelor de gaze de şist, temă faţă de care se opune Franţa, dar care ar transforma Varşovia într-un furnizor important al gazelor naturale în Europa, ar elimina în totalitate dependenţa economiei Europei de Est de livrările de gaze din Rusia. Mai mult decât atât, emergenţa axei energetice care conectează petrolul şi gazele din arealul Asiei Centrale – regiunea Mării Caspice cu Balcanii şi Uniunea Europeană (vezi proiectul gazoductului Nabucco) – a impulsionat Federaţia Rusă în a folosi Organizaţia de Cooperare Economică a Mării Negre ca instrument de cooperare regională sub egida sa, utilizând „trilaterala” Rusia-Ucraina-Turcia.[8] La rândul ei, UE a insistat asupra securizării traseelor energetice din afara spaţiului naţional sau european prin identificarea unor strategii comunitare atât pentru traseele off-shore cât şi on-shore, deoarece fiecare în parte prezintă anumite particularităţi, iar NATO îşi păstrează misiunea decisivă de a asigura apărarea Europei şi securizarea rutelor de transport energetic. De aceea, una dintre misiunile scutului antirachetă instalat de Washington pe continentul european este descurajarea unui eventual atac nuclear balistic care ar afecta sistemul energetic de pe întreg continentul.
4. O alianţă pentru liniştea României
Decizia adoptată la 12 mai a.c. de către membrii Vişegrad poate avea consecinţe pe termen lung, mai ales că hotărârea privind formarea în anul 2016 a unei „grupări tactice”, sub comanda Poloniei, ca o forţă independentă care nu va face parte din NATO şi nu va fi sub comanda acestei alianţe, coincide, surprinzător sau nu, cu etapa românească a instalării scutului SUA programată pentru anul 2015, când în baza de la Deveselu vor fi amplasate 24 de interceptori de tip SM-3 Block IB cu o configuraţie orientată împotriva rachetelor cu rază scurtă (1000 de km) şi medie (între 1000 şi 3000 de km) de acţiune.[9] Cu alte cuvinte, aceste state nu vor renunţa niciodată în a fi europene sau la Alianţa Nord-Atlantică. Problema se pune dacă dispun de o securitate reală garantată de articolul 5 al Tratatului Atlanticului de Nord, mai ales că în ultimul timp, odată cu extinderea rolului în teatre de operaţiuni non-europene, Alianţa a dezvăluit propriile sale „fisuri” în ceea ce priveşte respectarea angajamentelor. Or, misiunea militară a NATO în Libia, fără voinţa politică şi participarea militară a tuturor membrilor săi, pune la îndoială capacitatea europenilor de a-şi apăra continentul. Evaluând poziţia strategică a acestei organizaţi,i vom observa că ţările membre din Europa de Est se află în prima linie faţă de fosta sferă de influenţă sovietică, iar Rusia lui Putin s-a schimbat mult. Aflate singure în faţa unei potenţiale ameninţări privind izbucnirea unui conflict, unde câmpia nord-europeană ar rămâne astfel fără o protecţie substanţială din partea americanilor, ţările grupului V4 se gândesc la crearea unei strategii coerente care ar asigura pacea şi liniştea întregii Europe. Or, politica “independentă” a Germaniei şi Franţei faţă de Bruxelles şi apropierea lor de Federaţia Rusă generează semnale de alarmă în statele mici de la periferia Uniunii Europene. Mai mult decât atât, situaţia geopolitică din Comunitatea Statelor Independente (CSI) rămâne turbulentă. Speranţa că forţele pro-occidentale din Belarus vor învinge a fost iluzorie. Nici Republica Moldova nu a reuşit să depăşească propria criză politică, iar Ucraina nu dă semne de occidentalizare. Iată de ce constituirea unei politici comune europene reprezintă o rezultantă a modului cum se desfăşoară situaţia din NATO, poziţia SUA, coerenţa la nivel european şi ascensiunea politicii hard-power a Rusiei.
Polonia a preluat preşedinţia semestrială a UE, pe 1 iulie a.c., într-o perioadă în care Uniunea se reface cu greu de pe urma celei mai grave crize financiare de la coagularea sa. Cu toate acestea, promisiunile Varşoviei privind consolidarea creşterii economice sunt optimiste. Polonezii sunt prinşi între germani şi ruşi, iar dacă facem o scurtă incursiune în istorie vom vedea că ori de câte ori Germania se apropie de Rusia, Polonia are de suferit. Aşa se explică şi permanentul sentiment de insecuritate şi neîncredere al celor patru ţări din fostul imperiu habsburgic.
Militarizarea grupului V4 este doar o nouă dimensiune a organizaţiei, pe lângă aceasta există acorduri în domeniul politic, juridic şi economic, toate în conformitate cu tendinţele geopolitice din regiune. Deşi la reuniunea de la începutul lui mai a.c., invitarea Ucrainei în alianţă a eşuat din cauza presiunilor Rusiei, extinderea spre sud prin includerea României, care a ratat şansa aderării la alianţă din cauza evenimentelor din 1990, şi Bulgariei ar oferi grupului Vişegrad o nouă dimensiune geostrategică. Vom putea lua în calcul că tensiunea dintre România şi Ungaria, privind minoritatea maghiară din Transilvania, ar scădea din intensitate. Dacă Ungaria este aliată cu Slovacia, cu siguranţă va coopera şi cu România. Cu toate acestea, trebuie să avem în vedere şi „zona gri” situată în spaţiul de securitate a României – Transnistria. În prezent relaţia ruso-germană balansează în jurul…viitorului Republicii Moldova. S-ar părea că Berlinul şi-a îndreptat atenţia asupra Transnistriei cu intenţia de a transforma acest caz într-un precedent. „Conflictul transnistrean pare să fie cel mai uşor de soluţionat din toată regiunea, pentru că nu este unul etnic şi nu are graniţe directe cu Rusia”, crede Stefan Meister de la German Council on Foreign Relations.[10] În schimb, Rusia doreşte cu orice preţ să elimine din jocul european NATO şi SUA şi a reuşit să alinieze la această ideologie Berlinul intrat recent pe post de „rebelul” din NATO. Nu în zadar Aleksander Lahr declara că „nu suntem împotriva NATO, însă am dori să slăbim influenţa americană”. Potrivit acestuia, Moscova chiar dacă acceptă să-şi retragă trupele din regiune şi astfel să modifice situaţia geopolitică, va dori să obţină ceva în schimb. “Acest “ceva” ar putea fi menţinerea influenţei ruseşti în Republica Moldova. În aceste condiţii, R. Moldova nu va putea adera la NATO”, fiind transformată într-o „zonă gri” prin federalizare.[11] Evident că miza este mult mai mare şi se referă la crearea Consiliului de securitate UE-Rusia, cu alte cuvinte intrarea pe uşa din spate a Rusiei în concertul european, subminând politica comună europeană de securitate şi apărare. Şi totuşi, cine i-a permis Germaniei să se substituie Bruxelles-ului? De data aceasta, Planul Kozak de federalizare a Republicii Moldova apare într-o versiune germană upgradată, formulând obiectivul negocierilor ca „asigurarea unui stat operaţional şi funcţional într-o Moldovă reunificată, cu o nouă Constituţie, care să asigure drepturi speciale Transnistriei”. Problema e că Germania nu are astăzi propria Östpolitik şi făcând jocul ruşilor în detrimentul americanilor, se va trezi că joacă împotriva sa, iar prin respingerea propriului angajament faţă de partenerii din Vest îşi va afecta pe termen lung propria credibilitate. În urma acestei reconfigurări geostrategice, atât România, cât şi Republica Moldova vor avea de pierdut dacă nu vor şti să profite de realizarea propriului mecanism de cooperare regională la nivel economic, energetic, politic, iar acest mecanism se poate crea prin grupul Vişegrad, aflat sub umbrela scutului american.
Autor: Nicu Ţîbrigan
Bibliografie
- Dughin, Aleksandr, G. [1997] (2011). Bazele geopoliticii. Viitorul geopolitic al Rusiei, vol. 1. (trad. Valentina Roşca). Bucureşti: Eurasiatica.
- Frunzeti, Teodor. (2009). „Implicaţii ale relaţiilor dintre UE şi Rusia asupra securităţii europene”. În Constantin Moştoflei (coord.) (2009). Perspective ale securităţii şi apărării în Europa, vol. 1, Bucureşti: Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”. [Online] Disponibil pe: http://cssas.unap.ro/ro/carti.htm [Accesat la data de 4.09.2011].
- Grajauskas, Rokas. (2009). Quoi de neuf dans la stratégie de sécurité nationale de la Russie en 2009? [Online] Disponibil pe: http://www.diploweb.com/ [Accesat la data de 4.09.2011].
- Ionescu, Ioana şi Ionescu, Imanuela. (2010). Federaţia Rusă şi Uniunea Europeană la începutul secolului XXI, Bucureşti: Top Form.
- Kahn, Sylvain. [2007] (2008). Geopolitica Uniunii Europene. (trad. Gabriela Şiclovan), Chişinău: Cartier.
- PUBLIKA, VEZI ce va cere Rusia în schimbul retragerii armatei din Transnistria. [Online] Disponibil pe: http://www.publika.md/ [Accesat la data de 4.09.2011].
[1] Aleksandr Dughin, Bazele geopoliticii. Viitorul geopolitic al Rusiei, vol. 1, trad. Valentina Roşca, Eurasiatica, Bucureşti, [1997] 2011, pp. 117-118.
[2] Teodor Frunzeti, Implicaţii ale relaţiilor dintre UE şi Rusia asupra securităţii europene, in Constantin Moştoflei (coord.), Perspective ale securităţii şi apărării în Europa, vol. 1, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2009, p. 12. Volum accesat pe adresa de internet: http://cssas.unap.ro/ro/carti.htm [04.09.2011].
[3] Aleksandr Dughin, op. cit. p. 146.
[4] Idem, p. 15.
[5] Rokas Grajauskas, Quoi de neuf dans la stratégie de sécurité nationale de la Russie en 2009?Articol accesat pe adresa de internet: http://www.diploweb.com/Quoi-de-neuf-dans-la-strategie-de.html [04.09.2011].
[6] Ioana Ionescu şi Imanuela Ionescu, Federaţia Rusă şi Uniunea Europeană la începutul secolului XXI, Top Form, Bucureşti, 2010, p.
[7] Sylvain Kahn, Geopolitica Uniunii Europene, (trad. Gabriela Şiclovan), Cartier, Chişinău, 2008, p. 165.
[8] Ioana Ionescu şi Imanuela Ionescu, op. cit., p. 43.
[9] Octavian Manea, Dezechilibru de forţe, Foreign Policy România, nr. 23 din iulie-august 2011, p. 84.
[10] Foreign Policy România, nr. 23 din iulie-august 2011, p. 52.
[11] VEZI ce va cere Rusia în schimbul retragerii armatei din Transnistria, PUBLIKA. Articol accesat pe adresa de internet: http://www.publika.md/vezi-ce-va-cere-rusia-in-schimbul-retragerii-armatei-din-transnistria_389661.html (05.08.2011).
