Pe 24 februarie, românii celebrează Dragobetele, sărbătoarea iubirii, care marchează simbolic şi începutul primăverii.
Protector al îndrăgostiților și patron al bunei dispoziții, Dragobete, numit și Cap de Primăvară, este, după legendă, fiul Babei Dochia și reprezintă, în opoziție cu aceasta, principiul pozitiv.
Identificat cu zeul dragostei în mitologia romană, Cupidon, și cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă, Dragobetele este asemuit cu un flăcău frumos care umblă prin pădure și sărută fetele. De altfel, simbol al începutului de dragoste la tinerele fete sunt așa numiți Dragobeți, muguri ai arborilor de pădure pe care îi culeg și îi poartă la ureche în ziua de Dragobete.
El este asemuit și cu o altă reprezentare mitică a Panteonului românesc, Năvalnicul, fecior frumos care ia mințile fetelor și nevestelor tinere, motiv pentru care a fost metamorfozat de Maica Domnului în planta de dragoste care îi poartă numele.
În această zi se crede că păsările nemigratoare se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează și încep să-și construiască cuiburile. Păsările neîmperecheate în această zi, potrivit acestor credințe, rămâneau stinghere și fără pui până la Dragobetele din anul viitor.
Asemănător păsărilor, fetele și băieții trebuiau să se întâlnească pentru a fi îndrăgostiți pe parcursul întregului an. În această zi, se auzea pretutindeni zicala: „Dragobetele sărută fetele”. Considerând că sărutul în ziua de Dragobete este de bun augur, fetele se lăsau și chiar doreau să fie sărutate de băieți.
În ziua de Dragobete, considerată, local, prima zi de primăvară, fetele și băieții se adunau în grupuri și ieșeau hăulind și chiuind în câmp, de unde adunau viorele și tămâioare. Din zăpada netopită până atunci fetele și nevestele tinere își făceau rezerve de apă cu care se spălau în anumite zile ale anului, pentru păstrarea frumuseții.
Dragobetele marchează în tradiția românească începutul primăverii, iar data de 24 februarie nu este întâmplător aleasă, aceasta însemnând începutul anului agricol.
