– Domnule Dungaciu, cum se văd evoluţiile politice din R. Moldova?
– Pe de-o parte, nu se prea văd… Pe de alta, se văd, dar nu se mai înţelege nimic. Nu se văd, pentru că în acest moment Europa are o problemă internă fundamentală, aflându-se la o cotitură şi trebuind să decidă cum va arăta ea de aici încolo. Ceea ce vedem noi „în scenă” – criza economică – e doar un aspect al problemei. Căci criza economică este, astăzi, „gestionată”, nu „soluţionată”. Gestionarea e un proces mai degrabă economic, soluţionarea – unul politic. Suntem în pragul unor decizii politice fundamentatele care să ducă UE – sau nu! – dincolo de Tratatul de la Lisabona, deci spre federalizare. Aici e cheia. Aşa că problema RM, a Estului în general, este una care se vede foarte greu. Mai adăugaţi aici crizele din Orientul Mijlociu, relaxarea Americii şi veţi avea tabloul complet. Iar cei care mai urmăresc situaţia de la Chişinău sunt derutaţi şi confuzi de aceste mişcări incoerente de pe scena politică. Nici Chişinăul nu îi ajută deloc pe potenţialii lui susţinători!
– Cum a ajuns R. Moldova în asemenea criză?
– E mult de vorbit aici… Cauzele profunde ţin de un anumit tip de educaţie politică, de experienţă, care se dobândesc în timp şi pe care elita politică de la Chişinău nu a reuşit să le asimileze în doar 20 de ani de experienţă statală, mai ales că nu e chiar atât de simplu să guvernezi într-o democraţie şi într-o coaliţie. În plus, nu a existat la Chişinău un Acord de tipul celui semnat la Snagov de către toţi liderii politici din România şi în care toţi şi-au asumat consensul euroatlantic. Astăzi în RM nu există niciun consens pentru vreun obiectiv comun! Două ar fi cauzele punctuale: declaraţia că „mafiotizarea” e mai periculoasă decât comunismul şi, implicit, transferul responsabilităţii alegerii preşedintelui de la Opoziţie la Putere. Adică, nu comuniştii erau vinovaţi şi responsabili că nu aleg preşedintele, ci… tot liderii Alianţei! După acest moment, filmul s-a rupt, duşmanul a fost căutat în interiorul Alianţei de guvernământ, iar PCRM nu mai avea decât să mimeze „responsabilitatea” şi negocierile, şi să arate cu degetul la neputinţele Alianţei. Într-un cuvânt, să se bucure! După asta a urmat tot ce am văzut şi mai vedem încă: sofismele preşedintelui neutru, acuze reciproce între membrii AIE etc.
– De ce credeţi că nu este bună soluţia cu preşedintele neutru?
– Nu spun că nu ar fi bună, într-o lume ideală, dar în lumea reală – nu. Pentru că nimeni nu ştie ce înseamnă asta… Când este cineva neutru? Din ce moment? Când cineva nu are carnet de partid? Şi aşa mai departe… Dacă Voronin îşi depune carnetul de partid, când devine neutru? Păi dacă devine imediat, hai să îl alegem preşedinte, că am avea voturile! Şi putem pune aici placa cu Deng Xiaoping al RM – că generalul e la final de carieră, că nu mai are interese politice, că asigură echilibrul dintre Vest şi Est etc. Oricând se vor găsi voci care să „argumenteze” chestiunea asta… Dar, lăsând gluma la o parte, problema de fond e în altă parte, şi anume, că aceste discuţii au suspendat responsabilitatea comuniştilor care trebuiau – la unison, de către politicieni şi de presă – făcuţi vinovaţi de nealegerea preşedintelui, de lipsa de responsabilitate, de declanşarea unor noi alegeri etc. Duşmanul extern nefiind definit, Alianţa a început să îl caute în interior. Greşeală tactică esenţială! Când deschizi cutia Pandorei, nu poţi pretinde să rămâi inocent… Mai ales că acest război a condus la pierderea unor repere esenţiale. Vedem că cei care vreme de zece ani şi-au asumat rolul de ciomăgari de presă ai comuniştilor împotriva României devin acum inocentaţi şi parteneri agreaţi ai unora în războiul intern al Alianţei! E cam mult şi mirosul e neplăcut… Păi dacă nu comuniştii sunt duşmanul numărul unu – inclusiv ca generatori de mafiotizare a republicii – şi dacă oamenii lor din presă sau din altă parte pot deveni „tovarăşi de drum”, care a mai fost scopul să luptăm cu ei?!
Puteţi citi integral interviul în publicaţia Timpul.
Foto: Adevarul.ro
