Unirea Basarabiei cu România, votată cu o largă majoritate de Sfatul Țării de la Chișinău pe 9 aprilie (27 martie stil vechi – n.r.) 1918 a fost contestată de Ucraina. Autoritățile de la Kiev au respins actul unirii și au ridicat pretenții asupra teritoriului dintre Prut și Nistru. Guvernul României a fost nevoit să dea un răspuns amplu și argumentat acestor revendicări pe care le-a respins hotărât, scrie historia.ro.
Teritoriul delimitat de râurile Prut (la vest), Nistru (la est) și de Dunăre și Marea Neagră la sud a reprezentat partea de est a Moldovei medievale. Acest teritoriu, denumit Basarabia în secolul al XIX-lea a fost ocupat de Imperiul Țarist în 1812, în urma unui tratat de pace cu Imperiul Otoman. Țara Românească și Moldova, aflate sub suzeranitate otomană au fost scena unui război între Rusia și Turcia, declanșat în 1806. Deși au obținut mai multe succese militare și au ocupat cele două provincii, rușii s-au văzut nevoiți să negocieze pacea cu turcii, pe fondul deteriorării relațiilor cu Franța.
În noiembrie 1811, o delegație rusă și una otomană s-au întâlnit la Giurgiu pentru negocieri.
Rușii, care inițial au cerut teritoriul până la Prut, au plusat, solicitând granița pe Dunăre, adică stăpânirea celor două țări române. Turcii au respins pretențiile rușilor, fiind dispuși să accepte numai cedarea teritoriului dintre Prut și Nistru. Negocierile au continuat la București, însă nu așa rapid cum sperau rușii. Amenințați de pericolul invaziei napoleoniene, rușii au acceptat oferta otomană.
Pe 16 mai 1812, s-a semnat tratatul, care arăta că, „hotarul dintre cele două state să fie râul Prut, de la intrarea acestuia în Ţara Moldovei și până la locul unde se întâlnește cu fluviul Dunărea, iar de acolo să urmeze partea stângă a fluviului Dunărea, până la Gura Chiliei și până la mare…”. Imperiul Țarist a intrat astfel în posesia unui teritoriu de 43.630 km (mai mare cu 7.400 km decât al Moldovei de la vest de Prut), cuprinzând cinci cetăți, 17 târguri, 685 sate și o populație de 482.630 de oameni.
În ciuda unui intens proces de rusificare și de deznaționalizare, desfășurat în următorul secol, în momentul declanșării Primului Război Mondial, populația Basarabiei a rămas majoritar românească. În contextul disoluției Imperiului Rus, după revoluția bolșevică din 1917, Sfatul Țării de la Chișinău a votat în unanimitate pentru proclamarea independenței Republicii Democratice Moldovenești, pe 24 ianuarie 1918. Relativ redus inițial, curentul în favoarea unirii cu România a crescut după proclamarea independenței Basarabiei. Tânărul și fragilul stat moldovenesc nu avea cum să reziste singur în fața acțiunilor bolșevicilor și pretențiilor emise de autoritățile ucrainene. În acest context a fost votat actul unirii Basarabiei cu România la 9 aprilie (27 martie stil vechi – n.r.) 1918.
La trei zile după votarea unirii, guvernul de la Kiev trimitea o notă guvernului român prin care îl informa ca Rada Centrală (Parlamentul Ucrainei – n.r.) „nu admite decizia ‘Sfatului Țării’ referitoare la încorporarea Basarabiei la România să fie un act care exprimă voința tuturor popoarelor care locuiesc pe teritoriul Basarabiei; de aceea Republica Democrată Ucraina cere ca regiunile din Basarabia unde populația s-a declarat sau se va declara ucraineană să fie adăugate Republicii Ucraina”.
Pe 22 aprilie 1918, guvernul român răspundea notei primite de la guvernul de la Kiev amintind părții ucrainene că „Basarabia s-a unit de bunăvoie cu Patria-mamă, în virtutea unui vot aproape unanim exprimat al Sfatului Țării, adunarea națională legislativă a Republicii Moldovenești a Basarabiei. Această adunare este expresia voinței Națiunii, având deci aceeași origine ca și Rada Centrală ucraineană, reprezentând deci, ca și Rada, puterea suverană, ceea ce îi dă dreptul să ia decizii definitive și de aceeași importanță pentru populația Basarabiei ca și deciziile luate de Rada în legătură cu locuitorii Ucrainei. […] Trebuie, de altfel, remarcat că Sfatul Țării a fost ales în mod liber, într-o perioadă în care nici nu se putea problema unirii cu România”.
De asemenea, guvernul român atrăgea atenția că, după cunoștințele sale, „nu există nicio reuniune din Basarabia în care populația să se fi declarat ucraineană și să fi cerut alipirea la Ucraina”.
Continuarea articolului poate fi citită aici.