„Oricâtă satisfacţie ar afişa Filat şi ceilalţi colegi ai săi din statele membre ale PE, adevărul e că UE nu ne doreşte în cadrul ei, ci ne lasă definitiv dincolo de zidurile cetăţii sale, într-o zonă tampon care să ţină la distanţă Rusia tot mai agresivă în efortul de recucerire a spaţiului postsovietic”
(Nicolae Negru, Parteneriatul Estic? Un început de dezamăgire?, Jurnal.md, 04.10.2011)
Strategia securităţii naţionale a Republicii Moldova pe anii 2009-2013 a fost adoptată de Parlament prin Legea organică nr.112-XVI la 22 mai 2008 în timpul guvernului Greceanîi. Să facem o scurtă incursiune în contextul social-politic de atunci nu era deloc favorabil Rep. Moldova. Partidul Comuniștilor al lui Vladimir Voronin domina scena politică de la Chișinău de șapte ani, iar relațiile diplomatice între cele două maluri ale Prutului sunt înghețate. Proiectul de integrare europeană este croit pe baza unui proiect identitar moldovenist și cel mai important antiromânesc. Făcând abstracție de UE președintele de atunci, Vladimir Voronin, a declarat în 2007 că „România este ultimul imperiu în Europa!” fixând pattern-ul relațiilor cu Bucureștiul și implicit cu UE.
Reveniți după înfrângerea de la alegerile locale din 2007 comuniștii de la Chișinău demarează o adevărată bătălie pentru spațiul mediatic în Rep. Moldova, realizând astfel că media este un instrument important pe care trebuie să-l controleze sau anihileze până la alegerile parlamentare din 2009.
Adoptarea acestei strategii nu poate fi înțeleasă dacă se face abstracție de angajamentul asumat de executivul de la Chișinău în cadrul IPAP. Dincolo de aspectele ce țin de hard security (dimensiune militară) și soft security (dimensiunea culturală, de mediu și socio-economică) documentul are o terminologie abstractă și contradictorie. Un proiect poate prea optimist pentru o concepție de securitate națională de stat post-sovietic.
Unde se termină neutralitatea Republicii Moldova?
Un loc aparte în strategie îl ocupă „eforturile de promovare a statutului de neutralitate constituțională a Republicii Moldova”. Clauza privind neutralitatea din Constituția Republicii Moldova a fost adoptată de majoritatea agrariană la presiunea Federației Ruse, care a inițiat astfel de presiuni și asupra altor state din CSI. Ceea ce ne poate surprinde sunt eforturile „pentru asigurarea respectării statutului de neutralitate a Republicii Moldova de către subiecţii de drept internaţional”. Cu alte cuvinte, Constituția nu reprezintă un instrument solid pentru respectarea clauzei și atunci atragerea unor garanții internaționale amintește de celebrul proverb: „Apără-mă de găini, că te câini nu mă tem”. În ciuda formulării diplomatice și oricât s-ar încerca ocultarea prezenței trupelor rusești pe teritoriul Rep. Moldova, statutul de neutralitate al statului este încălcat ab initio. Astfel, Republica Moldova nu maie este neutră dicolo de Nistru. De asemenea, strategia mai amintește și de un cadru de cooperare cu diverse organizații internaționale precum ar fi ONU, Consiliul Europei, OSCE, Inițiativa Central Europeană, Procesul de cooperare din Sud-Estul Europei, NATO, C.S.I. ș.a., dar relațiile cu acestea sunt „limitate” pentru a fi respectat „principiul constituţional de neutralitate permanentă a Republicii Moldova”. Nu mai trebuie să amintim de faptul că regiunea transnistreană are o altă strategie de securitate, și acolo cu siguranță nu prevalează principiul neutralității.
„Să nu deviem spre NATO”
Aceasta a fost declarația președintelui interimar și președintele Parlamentului, Marian Lupu, care a fixat alura relațiilor cu blocul nord-atlantic. Din aceeaşi perspectivă trebuie citit și paragraful ce se referă la cooperarea cu Organizația Tratatului Nord-Atlantic (NATO), unde relațiile se înscriu DOAR „în limitele Parteneriatului pentru Pace (PpP), ale Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic (CPEA) şi sînt realizate în practică conform Planului Individual de Acţiuni al Parteneriatului (IPAP) Republica Moldova – NATO”. Mai mult decât atât „o asemenea strategie va asigura Republicii Moldova o trecere de la calitatea de consumator la cea de sursă a securităţii şi stabilităţii regionale” – problema este că Republica Moldova nu a încetat niciodată să fie un consumator al securităţii. Acest statut se va schimba doar dacă va desfăşura trupe în Afganistan, contribuind astfel la realizarea strategiei de securitate a UE, asistând misiunea NATO în regiune. Drumul integrării europene este unul consacrat, mai cu seamă în cazul republicilor ex-sovietice – toţi trebuie să treacă prin „filtrul” NATO. În realitate Rep. Moldova nu dispune de o soluție pentru securitatea sa militară. Oricât ar părea de paradoxal, dar extinderea NATO în spațiul ex-sovietic a coincis cu includerea în UE a celor trei republici baltice…și cam atât. Prin ce este mai superioară Rep. Moldova față de soluția baltică, astfel încât să neglijeze blocul euro-atlantic? Asta mai rămâne de văzut. Cert este că nici până în prezent elitele politice de la Chișinău nu au adoptat o viziune pe termen lung asupra dezvoltării și destinul statului. Se poate spune de la bun început că în redactarea documentului s-a ținut cont de evitarea oricăror interpretări în favoarea unei perspective de aderare la NATO. Quid prodest? Cu siguranță nu Rep. Moldova, dar dacă ne îndreptăm privirile mai spre est observăm că toate acțiunile Rusiei până în prezent au drept scop blocarea înaintării euro-atlantice pe Prut. Din această perspectivă, sociologul Dan Dungaciu consideră că „Neutralitate” este eufemismul care s-a aplicat înfrângerii Chișinăului în războiul de pe Nistru și instrumentul prin care Moscova mai controlează acest stat”.[1] „Republica Moldova va spori eforturile pentru intensificarea procesului de integrare europeană şi obţinerea calităţii de membru al Uniunii Europene, menit să influenţeze pozitiv şi să consolideze securitatea ţării”, or, în aceste condiţii nu poţi pretinde securitate din partea actorilor internaţionali dacă eşti incapabil să poţi oferi în schimb acelaşi răspuns. Documenentul aduce în discuţie doar „asistenţa Alianţei în pregătirea capacităţilor Armatei Naţionale, necesare participării în operaţiunile de pace sub egida ONU, UE şi OSCE, precum şi în reformarea sistemului securităţii naţionale şi apărare al Republicii Moldova” fără să precizeze dimensiunile procesului de modernizare. Obsesia neutralităţii clasei politice de la Chişinău este pe alocuri bizară, mai ales că acest subiect devine tabu în dezbaterile din spaţiul public. Cine nu este pentru neutralitate vrea război, deci nu este patriot!
CSI sau Uniunea Eurasiatică?
Referitor la cadrul CSI „Republica Moldova nu participă la abordarea problemelor politice şi militare, ţinînd cont de principiul său constituţional de neutralitate permanent”, dar în raport cu dimensiunea economică şi energetică asistăm redirecţionare a priorităţii. De ce? CSI poate fi citită şi prin grila „vecinătăţii apropiate” a Federaţiei Ruse cu conotaţii geopolitice evidente. Schimbarea registrului este evidentă prin „pragmatismul” pueril afişat în strategie: „activităţile ţării noastre în cadrul CSI privind securitatea economică vor purta un caracter pragmatic pronunţat, accentul fiind pus pe proiectele cu caracter economic şi energetic”. Problema e că acest „pragmatism” al Rep. Moldova a fost întâmpinat cu decizii „politice” dure din partea Moscovei: embargou, șantaj energetic, presiuni diplomatice etc.
Deşi Declaraţia de constituire a C.S.I. stipula clar că „statele independente…vor dezvolta relaţii dintre ele pe baza recunoaşterii şi respectului reciproc a suveranităţii statale şi a egalităţii suverane…, a principiilor egalităţii în drepturi şi a neamestecului în treburile interne, a renunţării la folosirea forţei şi a ameninţării cu forţa, a metodelor economice şi de altfel de a exercita presiuni…”, Federaţia Rusă a avut o altă abordare geopolitică faţă de Republica Moldova: pe lângă faptul că a sprijinit deschis regiunea separatistă transnistriană în 1992 prin logistică şi armament, între 20.06.1992 – 10.08.1992 Rusia a permis închiderea gazoductului ce alimenta cu gaze naturale mai multe localităţi din dreapta Nistrului, între 3-10 iulie 1992 aceasta permite regimului separatist să întrerupă livrarea energiei electrice către consumatorii din Republica Moldova. La 19 iunie 1992 Rusia blochează calea ferată Tiraspol-Chişinău şi asigură transportul voluntarilor cazaci de pe teritoriul său. În timpul conflictului Banca Centrală a Rusiei îşi deschide propria filială la Tiraspol blocând sistemul bancar al întregii republici. Toţi aceşti factori de presiune au adus cu sine un reviriment al guvernului favorabil unei alianţe strânse cu Rusia şi alăturarea Republicii Moldova la C.S.I. prin extinderea legăturilor comerciale cu ţările din noul dispozitiv geopolitic. De aici putem lesne ajunge la concluzia că războiul din Transnistria a fost folosit ca un mecanism prin care a fost stopat procesul reunificării dintre Republica Moldova şi România, fapt confirmat de intrarea în derivă a sentimentului moldovenesc de unire cu România. La aceasta se adaugă pericolul pe care l-ar fi reprezentat acest scenariu pentru interesele geopolitice ale Kremlinului în regiunea pontică.
Transnistrizarea strategiei naţionale
Dacă strategia mizează pe „sporirea rolului UE și SUA în cadrul formatului de negocieri consacrat” („5+2”- notă Info Prut), totuși, în document nu apare explicit ideea că prezența militară ilegală rusă pe teriteriul Republicii Moldova este cauza fundamentală a existenței conflictului transnistrean.
„Guvernul va acţiona cu fermitate în direcţia consolidării securităţii pe segmentul transnistrean al frontierei de stat moldo-ucrainene, în particular, prin întărirea controlului acestui sector şi încurajarea activităţii Misiunii de Asistenţă la Frontieră în Republica Moldova şi Ucraina (EUBAM), în scopul contracarării fenomenelor negative, precum sînt crima organizată, terorismul, contrabanda, traficul ilicit de armament, droguri şi fiinţe umane”, se spune în strategie. Cu siguranţă, nu putem omite faptul că această regiune reprezintă principalul pericol pentru statalitatea Rep. Moldova, însă destul de neglijat a fost rolul geostrategic al acestui teritoriu sub forma unei fâşii de 200 km. Între anii 1991-1992, pentru a distrage interesul Chişinăului faţă de problema frontierei moldo-ucrainene şi „teritoriile pierdute” în 1940, Kievul a sprijinit tacit regimul separatist, servind drept adevărat spate al frontului pentru „Republica Moldovenească Nistreană”[2], un rol primordial l-a avut în acest sens portul Odessa. Aceste eforturi susţinute ale Kievului, mână în mână cu interesele Moscovei, poartă cu sine semnificaţia unei încercări de a contrabalansa influenţa Rusiei prin încercarea de a îndepărta Tiraspolul de propriile regiuni cu tendinţe centrifuge, aici mă refer la estul Ucrainei (Novorussia) şi Crimeea. În pofida aparentei neutralităţi, Kievul însuşi a contribuit la menţinerea conflictului în direcţia Chişinău. Frontiera dintre Ucraina şi „republica moldovenească nistreană” a fost destul de penetrabilă. Aceasta demonstrând, în primul rând, că Transnistria se transformase într-un mijloc al Kievului de a acţiona asupra Rusiei.[3] Trebuie să înţelegem că separatismul transnistrean va exista atâta timp cât va exista Ucraina ca formă de stat independentă. Deloc paradoxală este transformarea strategiei într-un instrument al consolidării proiectului statalist. Altfel spus, slăbiciunea statului Rep. Moldova este reflectată prin necesitatea „încheierii tratatelor politic de bază și de frontieră cu România, precum și a securizării în continuare a frontierei pe segmentul transnistrean”. A pune pe același plan România și Ucraina reflectă nici mai mult nici mai puțin decât o slăbiciune în abordarea geopolitică a zonei. În ciuda eforturilor occidentalilor de a democratiza statul ucrainean, Rusia, prin pârghiile sale (geo)politice, a reușit să reorienteze acest spațiu spre Est, și asta pe termen lung. Bizară este și insistența executivului de la Chișinău de a încheia un tratat de frontieră cu România în contextul în care Rep. Moldova nu conștientizează avantajul cooperării cu Bucureștiul, deci cu spațiul euro-atlantic.
Cel mai îngrijorător lucru este că autorii documentului au căzut (in)conștient în capcana legalizării regimului secesionist de la Tiraspol prin abordarea „forurilor internaționale de vocație universală, regională și subregională, precum ONU, OSCE, UE, Consiliul Europei și altele”. Ceea ce-și doresc cel mai mult oficialii din auto-proclamata „rmn” – și anume, recunoașterea în cadrul negocierilor a Transnistriei ca subiect de drept egal cu Rep. Moldova – pare să fie asumat tacit de Chișinău. Oare de ce?
S-a afirmat deseori că acest „conflict” a fost orientat doar împotriva Chişinăului, datorită direcţiei sale de atac. Ignoramus et ignoramibus, poate acest fapt să justifice acţiunea Rusiei de a controla Republica Moldova, în contextul în care aceasta are un rol nesemnificativ din punct de vedere geopolitic? Cu siguranţă se cere adoptarea unei alte strategii de securitate națională, care ar aduce o doză de lumină în această canava geopolitică. Şi aici putem folosi rolul geostrategic al Transnistriei în cazul unei posibile dezmembrări teritoriale a Ucrainei.
[1] Dan Dungaciu, Cine suntem noi? Cronici de la Est la Vest, Ed. Cartier, Chișinău, 2009, p. 64.
[2] Oleg Serebrean, Despre geopolitică, Ed. Cartier, Chișinău, 2009, p. 87.
[3] Idem, p. 124.
