Marian Lupu a dat o interpretare stupefiantă întâlnirii dintre Filat şi Smirnov, că ar putea fi vorba despre un interes personal, „de biznis”, al premierului. Alarmaţi de comentariile preşedintelui interimar, OSCE, Ambasada SUA au venit cu declaraţii în sprijinul premierului.
E nevoie de unitate
În mod clar, nu dl Filat întocmeşte agenda întâlnirilor sale cu Smirnov, şi, cu siguranţă, dl Lupu observă aceasta, dar se lasă copleşit de resentimente, fiindcă nu este luat în seamă. Totuşi, cazul nu este de competenţa sa.
RM fiind subiectul unui ambiţios proiect geopolitic, din partea elitei moldovene se cere mobilizare şi coeziune, unitate, pentru a nu ne pomeni în situaţia că Berlinul şi Moscova au ajuns la o înţelegere pe contul nostru. Oricât i-ar supăra pe unii aceste cuvinte, nu putem să excludem o asemenea perspectivă. Giganţii se întâmplă să-i calce din neatenţie pe pitici.
Deşi, de la un timp, ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, foloseşte terminologia Chişinăului, vorbind despre respectarea integrităţii teritoriale şi un statut special pentru Transnistria în cadrul RM, intenţiile Moscovei gravitează în jurul aceluiaşi plan Kozak, pe care ea speră să-l repună, într-o formă oarecare, pe masa negocierilor. Cel puţin, aşa scrie presa rusă cu referire la surse din Kremlin.
Din punctul nostru de vedere, Lavrov dă de înţeles că Rusia nu va insista neapărat asupra unei soluţii care să determine federalizarea RM. Se pare că Moscova şi-a venit în fire după trauma pierderii URSS şi a ajuns la înţelegerea faptului că orice soluţie în problema transnistreană îi aduce un câştig mai mare (în afara câştigului pe care îl obţine prin parteneriatul ruso-german şi ruso-european), decât dacă ar păstra în viaţă muribundul stătuleţ nerecunoscut de nimeni. Ea s-a săturat să mai care acest „geamantan fără toartă”. Rusia nu pierde nici chiar dacă Transnistriei i se acordă doar statutul de care dispune Autonomia Găgăuză (ceea ce ar fi chiar prea mult). Peste 400 de mii de alegători transnistreni adăugaţi în listele electorale ar putea înclina balanţa în folosul partidelor proruseşti, românofobe, obţinându-se o influenţă mult mai mare asupra politicii interne şi externe şi chiar legiferarea unei baze ruseşti pe teritoriul RM.
E adevărat că, în timp, situaţia se poate schimba, dar până atunci, cu un efort susţinut, RM poate fi atrasă în Uniunea Eurasiatică sau, cel puţin, poate fi repusă la loc, chiar dacă numai simbolic, sârma ghimpată pe Prut. O victorie simbolică, fie şi temporară, nu e de neglijat, căci simbolurile au proprietatea de a lăsa urme pe creier. „Transnistrizarea” e un termen potrivit în acest caz. Folosind o expresie rusească, Transnistria ne poate fi „aruncată” ca un os, să ne stea în gât. Nu avem dreptul să nu-l acceptăm, dar este important să nu ne „lăcomim”, să nu ne repezim, să respingem orice proiect de statut care i-ar acorda Tiraspolului mai multă autonomie decât Comratului. Altfel, se vor simţi discriminaţi şi se vor răscula găgăuzii.
Reintrând pe uşa transnistreană în RM, Rusia îşi poate desfăşura mai eficient şi proiectele sale din Ucraina. În orice caz, Moscova nu are de gând să stea cu mâinile încrucişate. Ea profită de criza UE şi, dispunând de bani, este pornită să lupte pentru statele postsovietice, să le scoată de sub influenţa Occidentului, elaborând în acest scop nu numai proiecte economice şi politice, dar şi ideologice cu destinaţie locală, regională şi generală. Printre cele regionale se numără şi proiectul „Ruskii mir”, încredinţat Bisericii Ortodoxe Ruse.
Patriarhia Rusă ca Rospotrebnadzor
Se vede de la o poştă că Biserica, cea Ortodoxă în mod special, are un rol important în proiectul putinist de refacere a Rusiei Mari. Înainte de a egala Rusia cu URSS, în acelaşi efort de a reţine fostele republici sovietice în spaţiul pe care şi-l arogă Rusia, Patriarhul Kiril, aflat, se spune, în relaţii cu serviciile secrete, a repus în circuit noţiunea de „russkii mir”, lumea rusă, în care, în afară de Ucraina, Belarus, ne-a inclus cu „generozitate” şi pe noi, RM (iar nu demult şi Kazahstanul), chiar dacă, recunoaşte el, vorbim o limbă diferită de cea slavă.
În mod evident, Patriarhul face politică, în loc să se gândească la cele dumnezeieşti. Cu acelaşi succes el ar putea include în componenţa „Rusiei Sfinte” toată Europa până la Atlantic, şi nu numai Europa. Puseurile sale nostalgice nu pot fi trecute cu vederea, ca celelalte slăbiciuni lumeşti (în afară de KGB, comerţul cu votcă şi ţigări), fiindcă sunt nişte seminţe de revanşă, care, aruncate pe un sol fertil, ar putea produce… furtuni geopolitice. Patriarhia Rusă îşi asumă rolul unui Rospotrebnadzor spiritual, aflat în serviciul politicii externe a Kremlinului. În timp ce Ghennadi Onişcenko vine cu ameninţări şi interdicţii de acces pe piaţa Rusiei, Kiril emite pretenţii „spirituale” asupra teritoriilor postsovietice. (În acest context, „cochetăriile” lui Filat cu preotul principal al ruşilor arată umilitor, iar promisiunea – nelegitimă, de altfel – de a construi la Chişinău încă o catedrală, în condiţiile când bătrânii noştri mor de foame, e culmea nesimţirii, cinismului şi a bigotismului.)
Ocupantul sentimental
Discursul rostit de Serghei Lavrov în faţa studenţilor de la ULIM se încadrează perfect în acelaşi proiect ideologic de includere a RM în „lumea rusă”. Apologia sa dedicată anului 1812, când Rusia a sfârtecat Ţara Moldovei, stabilindu-şi hotarul de-a lungul Prutului, decimându-i pe moldoveni, ţine de patologie morală, numită mesianism, de nesimţirea şi tupeul unui ocupant pe cât de agresiv, pe atât de sentimental, care nu numai că nu are remuşcări, nu numai că nu se gândeşte să-şi ceară scuze, ci mai pretinde să îi fii recunoscător. Din bună creştere, probabil, nu s-a găsit nici un student să protesteze sau să-l întrebe de ce, „eliberându-ne” atunci de sub jugul turcesc, armatele ruse nu au plecat acasă, după cum nu au plecat nici după 1944, când au pretins că ne-au „eliberat” din nou, pe noi de noi, cum s-a exprimat regretatul scriitor Serafim Saka.
Sursa: Jurnal.md
