La Alba Iulia, sute de români din afara graniţelor s-au adunat la Congresul Spiritualităţii Româneşti.
O victorie asupra felului de a fi al românului, care, îndeobşte, începe un lucru şi nu-l duce la bun sfârşit. Cea de a cincisprezecea ediţie a Congresului Spiritualităţii Româneşti este un argument că românii „sunt în stare să producă continuitate”, spunea unul dintre participanţii la evenimentele care au strâns, la Alba Iulia, în preajma Zilei Naţionale, reprezentanţii comunităţilor româneşti din întreaga lume.
Preşedintele Ligii pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, prof. dr. Victor Crăciun, aprecia că „activitatea Congresului nu trebuie să se desfăşoare numai în ceea ce priveşte spiritualitatea românească, dar este semnificativ faptul că mari personalităţi româneşti, de-a lungul vremii, au locuit în străinătate şi au creat acolo opere pentru viitorul României, în contextul universalităţii”. A-i avea „acasă” pe românii de dincolo de graniţe – fie că vorbim despre cei stabiliţi în străinătate de o generaţie sau mai multe, fie că ne referim la comunităţile româneşti din ţările vecine – este cu atât mai emoţionant cu cât asta se întâmplă în fiecare an pe 30 noiembrie, de hramul Apostolului Andrei, cel care i-a creştinat pe români, se întâmplă pe 1 decembrie, de Ziua Marii Uniri. Congresul din acest an – care a fost în pericol să nu se mai ţină – a probat că avem suficiente resurse naţionale „prin care să producem atât efectele stimulatoare în interiorul românităţii, cât şi anticorpii împotriva a ceea ce se vrea o continuă negare şi abuzare a spiritului şi sufletului românesc”, spune gen. (R) dr Mircea Chelaru.
Am fost de faţă, zilele acestea (29 noiembrie – 2 decembrie) la întâlnirea celor câteva sute de români care s-au adunat, la „rădăcina neamului românesc”, aducând în discuţie problemele cu care fiecare comunitate se confruntă, ce poate face ţara pentru ei, ce pot ei face de departe pentru ţară.
„Toate dramele ni se trag de la aşezarea noastră geografică”, spunea scriitorul de dincolo de Prut, academicianul Nicolae Dabija. „Basarabia s-a nimerit în drumul expansionist al Rusiei către Constantinopol. Iar visul Rusiei – pe care încă nu l-a abandonat – ne creează probleme în continuare… Nu ştiu de ce, dar îşi iubesc ţara mai mult cei care sunt lipsiţi de ea. Se creează impresia că mişcarea românească e mai puternică în afara graniţelor, decât în ţară. Se ştie că ortodocşii pun icoanele cu faţa spre Răsărit. Basarabenii îşi întorc icoanele cu faţa la Apus, pentru că într-acolo e România. Răsfoiesc unele publicaţii bucureştene şi mă înspăimânt: «România e o ţară de infractori!»… Aşa să fie? Aceste titluri cultivă în sufletul cititorului un complex pe care l-aş numi «ruşinea de a fi român».” În contextul pregătirii evenimentelor ce vor marca, în 2012, împlinirea a 200 de ani de la primul mare rapt al Basarabiei de către Rusia şi în contextul unei acţiuni care a avut loc zilele acestea chiar în Cetatea Marii Uniri – primarii din Chişinău şi din Alba Iulia au semnat un protocol de cooperare – Nicolae Dabija remarca: „Au avut loc poduri de flori, de cântec, de verb, de teatru. Dar cele mai importante sunt cele de carte şi cele de rugăciune. Când spunem aceleaşi rugăciuni şi când citim aceleaşi cărţi nu se poate să nu învingem”.
Au venit la Alba Iulia, cu chestiuni la fel de arzătoare, comunităţile de români (vlahi) din Bulgaria şi din Serbia. Au venit aromânii din Albania. Basarabenii. Nord-bucovinenii… O lume românească unde se încearcă păstrarea tradiţiilor, a limbii, in nuce. „Noi suntem păstrătorii limbii române bătrâne” – îmi spunea un vlah de pe lângă Vidin, după care şi-a dus la gură ocarina şi a început să doinească. „Românii au viitor”, avea să ne spună şi Ion Cismaş, reprezentantul comunităţii româneşti din Serbia. „De multe ori ne aflăm în genunchi, însă găsim puterea să rezolvăm cu înţelepciune românească ce trebuie. Să fim români 365 de zile într-un an. Asta este ceea ce trebuie să facem. Unitatea este puterea noastră. Rog România să ne sprijine pentru unificarea forţelor noastre”. Şi ei, românii din jurul graniţelor, sunt o parte a României noastre „din suflet” şi unde altundeva ai fi putut să înţelegi mai bine asta dacă nu la Alba Iulia, acolo unde, cu 93 de ani în urmă, veniră delegaţiile din toate provinciile româneşti.
Azi, la Congres, vin delegaţii nu doar din aceste provincii, ci şi de peste mări şi ţări. Printre ei l-am aflat zilele acestea şi pe Timotei Ursu, regizor stabilit în Statele Unite şi vicepreşedinte al Congresului, ca şi pe poeta Ionela Flood, care astăzi locuieşte în Marea Britanie, unde conduce Societatea „Românca”. A înfiinţat postul Radio-TV Unirea, care emite în limba română 24 de ore pe zi, şi unde abordează frecvent problema discriminării românilor care vor să muncească în Marea Britanie. Dar cum stau lucrurile peste Ocean? „În comunitatea românească din Statele Unite ale Americii există multe personalităţi necunoscute sau uitate în România. De exemplu: preotul Theodor Damian, poet şi profesor universitar; Carmen Firan – poetă care scrie în 14 reviste culturale din SUA. Şi să nu uităm congresele de dacologie ale profesorului Napoleon Slăvescu… La New York se află un român a cărui semnătură se găseşte la baza a 114 zgârâie-nori – e inginer constructor al unuia dintre cele mai mari edificii din New York, dar semnatura lui se găseşte şi la baza celei mai înalte construcţii din lume, aflată la Abu Dhabi. Numele lui este necunoscut românilor: Silvian Marcus. În New York trăieşte şi Luminita Cuna, originară din Cluj, şi care a făcut în primăvară a cincea expediţie personală în Matto Grosso. Peste trei luni ea va pleca din nou şi va pune drapelul României în junglă. E iubită acolo pentru că a salvat copilul unui şef de trib care era pe cale să-şi piardă un ochi”. Sunt doar câteva exemple de „români de ispravă” din cei peste un milion care trăiesc în Statele Unite. Sunt doar câteva exemple de români care ne fac cinste în lume. Uneori aflăm despre ei, din întâmplare, iar Congesul Spiritualităţii Româneşti are tocmai această menire de a pune proiectoarele pe faptele lor.
New York-Alba Iulia şi retur
Nicolae Popa este un român din… New York. Este inginer, specialist în tehnică nucleară. „Când ajung în România mă simt acasă”, spune el, adăugând: „Noi avem două patrii: una nativă şi alta adoptivă”. Îl întrebăm cum se vede România de dincolo de Ocean? „România a crescut după ’89, dar acum există o nouă tendinţă de prăbuşire, din cauza crizei. Mă deranjează faptul că în România nu se munceşte suficient. E adevărat că nici nu există multe oferte pentru locuri de muncă şi asta explică exodul spre vest. Dar dacă nici în Vest nu este de lucru? Trebuie demarate în ţară programe care să ofere locuri de muncă. Din nefericire, e prea multă politică în acest domeniu. Noi am putea oferi consultanţă. De exemplu, pentru cele două proiecte de hidrocentrale pe Dunare. România ar putea să exporte energie electrică, iar asta i-ar aduce venituri, pentru că energia este scumpă”.
Românii din Finlanda
Liviu Petrilă, delegatul românilor din Finlanda la Congres, ne informa că în această ţară nordică locuiesc 800 de români, 48 de basarabeni şi doi cernăuţeni. Dintre aceştia, un sfert lucrează la Nokia şi mulţi au o poziţie apreciată. „Ne-am câştigat respectul finlandezilor prin muncă şi prin demnitate, dar, după 2007, din cauza câtorva zeci de etnici romi, imaginea României suferă. Sigur, problema cerşetorilor romi a fost supralicitată de presa finlandeză. Pentru 25 de periuţe de dinţi furate dintr-un magazin, am ajuns să fim numiţi mari infractori”. Liviu Petrilă crede că românii au o problemă de demnitate şi la ei acasă. „În Finlanda, copiilor li se spune la grădiniţă: propria ta ţară e ca o căpşună, celelalte ţări sunt mătrăgună”; dacă de la grădiniţă, în România, s-ar implanta dragostea de patrie, dacă la radio şi televiziune ştirile despre România ar fi pozitive (cum se întâmplă în Finlanda), am avea poate mai multă încredere în noi…”
„Rugăciunea” lui Brâncuşi
Sub pământ, într-o staţie de metrou din Paris, se găseşte de câteva decenii o sculptură purtând o semnătură celebră şi dragă românilor, e vorba despre „Rugăciunea” lui Constantin Brâncuşi (o copie cu valoare de original). De faldurile de piatră se reazămă călătorii obosiţi, lângă soclul statuii se aruncă doze de bere şi chiştoace de ţigări. Congresul Spiritualităţii Româneşti a trimis autorităţilor franceze un mesaj prin care se cere, între altele, scoaterea de sub pământ a acestui monument şi aşezarea „Rugăciunii” în faţa Catedralei Bisericii Ortodoxe Române din Paris (acolo unde sculptorul era, câteodată, ţârcovnic şi unde s-a oficiat slujba la înmormântarea lui). S-a mai cerut, de asemenea, reorganizarea Mormântului lui Brâncuşi, precum şi înfiinţarea, la Dieuze (localitate înfrăţită cu Congresul Spiritualităţii Româneşti şi unde se află cel mai însemnat cimitir al militarilor români, din Franţa) a unui Centru Internaţional Brâncuşi.
Autor: Simona Lazăr
Sursa: Jurnalul Naţional
