Ori de câte ori moare vreo personalitate publică din Republica Moldova se derulează același scenariu, etapă cu etapă. A murit Leonida Lari. Dumnezeu s-o odihnească în pace.
N-am să mă apuc să țin o prelegere despre cine a fost ea pentru Basarabia, câte volume de poezii și proză a publicat sau cât a luptat pentru restabilirea identității și a limbii românești în Basarabia pentru că au făcut-o deja mulți înaintea mea. Vreau doar să spun că nici n-a fost îngropată bine că deja o stradă din Chișinău se pregătește să-i poarte numele. Același scenariu, alt actor. Lucrurile decurg cam așa – moare un scriitor, un compozitor, un om de cultură și câteva zile mass-media e în lacrimi și „doliu”, ridicându-l în slăvi și accentuând importanța personalității respective pentru societatea din Rep. Moldova. Apoi guvernul alocă o sumă oarecare și sunt organizate funeralii de mare anvergură, cu zeci de clase de elevi luate de pe la licee, cu un buluc de oameni care, în mare parte, vin să mai vadă ce bârfe mai sunt prin târg și printre aceștia, un grup restrâns de rude, prieteni, colegi care chiar sunt îndurerați și deplâng pierderea cuiva drag…
După înmormântarea cu surle și trâmbițe, primarul Dorin Chirtoacă pregătește un decret prin care o stradă lăturalnică, dosită, nu prea circulată a Chișinăului să fie redenumită în cinstea poetului / scriitorului / pictorului etc. Pe mine mă intrigă tot acest teatru. Mă intrigă pentru că numele Leonidei Lari este terfelit de niște oameni care, cel mai probabil, nici nu-și dau seama că fac acest lucru. În timp ce o stradă din centrul capitalei poartă numele lui Pușkin. Și în timp ce o publicație rusească aruncă în Leonida Lari cu pietre pentru că aceasta a luptat împotriva rusificării forțate a Basarabiei, moldovenilor nici că le pasă că Pușkin ne considera un popor prost și leneș. În timp ce în necrologul Guvernului Republicii Moldova, miniștrii în frunte cu Vlad Filat amintesc despre lupta Leonidei Lari pentru „revenire la alfabetul latin şi declararea limbii române drept limbă de stat”, același guvern nu vrea să revadă Constituția Republicii Moldova care legitimează mai mult decât orice limba moldovenească drept limbă oficială a statului. Mă întreb atunci… pentru ce a luptat Lari? Dar Grigore Vieru? Sau pentru ce au murit soții Aldea-Teodorovici? Pentru ca astăzi încă să ne ascundem după deget, temându-ne să spunem cu voce tare că vorbim limba română ca nu cumva să ne audă cineva de la Kremlin…
Aceeași publicație menționează indignată că Lari a fost aceea care striga la începutul anilor ’90 – „să fi spălate străzile cu sânge rusesc”, nouă nici că ne pasă că rușii ne-au deportat cu miile în Siberia, că ne-au împușcat în ceafă doar pentru că eram români și că decenii la rând ne-au interzis limba, istoria, cultura. Asta contează mai puțin pentru că moldovenii sunt o adunătură de oameni a căror părere nu contează și cărora nu le pasă de respectul de sine și de umilirea continuă la care sunt supuși de mulți ani… Cel puțin noi n-am „spălat străzile cu sânge rusesc” ci, din contra, i-am primit în țara noastră, le-am îngăduit să-și vorbească limba, să aibă televiziuni în limba maternă, iar drept răsplată, Ivan a hotărât să nu mai plece niciodată acasă și să bată cu pumnul în masă arătând tuturor că între timp el a devenit mai stăpân decât moldoveanul.
Dacă ar fi să mă situez pe o axă temporală, privind retrospectiv, nu mi-ar fi deloc greu să notez ce s-a reușit în cei 20 de ani de (ne)independență și ce nu s- a reușit. Dacă la începutul anilor ’90 îi aveam pe Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija, Doina și Ion Aldea-Teodorovici și încă mulți alți apărători ai limbii și ființei românești, astăzi rândurile acestora s-au rărit vizibil, locul acestora fiind luat de „oameni de știință” precum Vasile Stati sau de politicieni precum Igor Dodon sau Marian Lupu care nu mai luptă pentru aceleași idealuri și care sunt mândri de vorba lor „moldovinească”… De unde am plecat și unde am ajuns? Mă uit adesea la televizor, urmăresc știrile constant, merg acasă și ori de câte ori îi urmăresc pe tinerii basarabeni pe stradă în magazine, la cumpărături sau chiar în troleibuze îmi spun „ei ar trebui să fie cei care să-și ceară drepturile, să lupte pentru idealurile parcă apuse, ei ar trebui…”, dar nu… tinerii se mândresc că se numesc moldoveni, că vorbesc limba moldovenească și că merg la studii „la Romînia”…
Revenind la moartea poetei Leonida Lari… nu pot să adaug cu regret decât că societatea noastră basarabeană se limitează întotdeauna la funeralii și redenumirea străzilor, dar niciodată nu subvenționează editarea și re-editarea operei acestor scriitori, niciodată nu-i susțin când sunt încă în viață și niciodată nu-i promovează în școli, în presă, lucru ce ar contribui la ridicarea nivelului de cultură al societății… Ne mulțumim toți să rostim afectați „Dumnezeu să-i odihnească”, să recităm două-trei zile câteva poezii și mâine să-i dăm uitării, revenind la chat-urile de pe odnoklassniki…
Autor: Lilia Cazacu pentru Info Prut
Sursa foto: Realitatea.net
