M-a întrebat cu o curiozitate vădită şi crudă (mai exact, deloc maliţioasă) un coleg de şcoală doctorală. Am oftat.
Cu numai câteva zile în urmă rezervasem bilet pentru cursa Bucureşti-Chişinău, ora 22:00. La Filaret am găsit alţi şoferi decât cei cu care mă obişnuisem pe acea cursă. Unul dintre ei mi-a cerut numărul din paşaport, i l-am dat după ce m-a asigurat că a apărut regula aceasta nouă, că ,,patronul cere, deci patronului îi trebuie, altfel nu se poate”. Am primit bilet în schimb. O noutate, priveam biletul ca un copil care nu ştie să îşi încheie şireturile, eu ce să fac cu biletul ăsta? Pe ecran nu a rulat niciun film. Nu a rulat film rusesc (fără subtitrare în română), aşa cum era „obiceiul”. S-a ascultat, însă, muzică. S-au ascultat şlagăre româneşti din anii ’90, am putut identifica, scormonind printre amintirile din copilărie, piese cunoscute ale Angelei Similea, Elenei Cârstea, Mădălinei Manole, Mirabelei Dauer. Nu am auzit un cuvânt în limba rusă, părea că pasagerii se aflau în mijlocul unui exerciţiu mitic, sub destinul versurilor ,,Casa mea-i un cîntec cu acorduri ample/E o caldă melodie casa mea,/Eu sînt sufletul din ea/Ea e însăşi viaţa mea,/Viaţa mea cu tot ce-i bun în ea„. La vamă au început să circule culorile… Un român albastru, un român vişiniu. Ne-am pândit numele şi culorile. Am răsuflat toţi cu uşurare când am depăşit graniţele, când ne-au permis să le depăşim. ,,Dacă vrei să mă găseşti/Nu-mi trimite mii de veşti/Prin mesageri îndepărtaţi,/Vino simplu, alergând/În veşmântul tău de rând/Chiar de-ar fi să vii numai în gând!„, a reluat Similea.
Am plecat din Republica Moldova cu o cursă de după-amiază, ca de fiecare dată, recunosc, funcţionez optim în condiţii de rutină. După nici zece minute de la pornire, pe ecranul plasat în apropiere de şofer, deasupra tuturor, a început un film serial rusesc, din care nu am înţeles o iotă. Nu era subtitrat. O domnişoară aşezată pe locul din spatele şoferului s-a împrietenit rapid cu acesta, trecând cu lejeritate/pricepere în discurs de la două cuvinte în limba română la cinci în limba rusă. Pe fată o chema Mihaela, am strigat-o după o vreme, când i-am înmânat paşaportul. Am coborât în ambele vămi. Şoferul ne-a anunţat asta în rusă, că este nevoie. Am ghicit urmărindu-i pe ceilalţi, apoi l-am rugat să ne explice în limba română, dacă îl deranjează denumirea, în limba de stat. L-am întrebat dacă mă aflu în autocarul de pe ruta Moscova-Bucureşti şi iniţial mi-a răspuns un ,,şto?”, care m-a determinat să repet. Mustrat, a repetat în română, calm: ,,Luaţi paşapoartele şi bagajele şi coborâţi în sala de aşteptare”.
Aşteptare lungă.
Între cele două momente avem un univers de aşteptări lungi. Şi avem şi o serie de realităţi, obiective şi subiective. Interviuri, întrevederi amicale, bătăi cu zapadă, proteste, fotografii, subiecte de editorial. Un subiect de editorial ar fi această realitate construită: complexul memorial Victoria, din apropierea vămii Leuşeni. Ei, bine, complexul poartă marca unei îndelungate bătălii identitare.
Am oftat şi i-am răspuns colegului de şcoală doctorală.
Foto: InfoPrut
