„De la slavi și de la greci veneau unii călare,
Polonii și valahii se îndreptau în grabă într-acolo,
Pe cai puternici, admirabil călăreț de ei…”
(„Cântecul Nibelungilor”, poem german din sec. al XII-lea)
Nu este un mit faptul că înainte de 1359, anul „statalității” Moldovei din Evul Mediu, valahii din Maramureș au descălecat la apa voievodatului, așa că mai în glumă, mai în serios, strămoșii moldovenilor aveau certificate de naștere de…valahi (români)!
Nici măcar Ștefan cel Mare nu s-a numit domnitor moldovean, ci doar domnitor valah al Țării Moldovei, chiar și noțiunea de România e menționată în istorie pentru prima dată în legătură cu numele lui Ștefan cel Mare, care apare în documentul unguresc din 1474 ca „domnitor al României” (vezi în acest sens volumul „Corpus Juris Hungariae”, editat la Budapesta, 1898, pag. 381).
Așa că dacă „patri(h)oții moldoveni” încearcă să ne convingă despre existența unei „statalități medievale” a Moldovei, atunci putem accepta in alternum și existența unei „statalități valahe”, care, să fim sinceri, este mult mai veche decât cea a „națiunii moldovenești”. Pentru orice „patriot” al Moldovei istoria începe cu anul 1359, negând faptul că românii au o arie geografică foarte largă, care se întinde de la Carpații de Nord, Panonia (Tisa) până la Dunăre, Marea Neagră și Transnistria. Or, trebuie să le amintim acestor pseudo-istorici că Imperiul Roman i-a romanizat pe geto-daci și le-a oferit cetățenia romană (civis romanus) prin Constituția antoniană a lui Caracalla din 217 e.n. Drept rezultat, mă întreb cine este cel mai vechi „cetățean” din acest spațiu istoric? Oare nu vlahii? De reținut: și Dimitrie Cantemir considera că până în sec. al XIV-lea tot teritoriul, locuit „cetățeni medievali” (sic!) valahi (români), de la Tisa și până în Transnistria, de la Carpați și până la Dunăre și Marea Neagră se numea VALAHIA.
Au fost nevoie de aproape 500 de ani ca formațiunile pre-statale organizate pe atunci în Țări: Țara Oașului, Țara Bârsei, Țara Maramureșului, Țara Oltului, Țara Hațegului, Țara Baiei, Țara Bolohovenilor (în Transnistria), Țara Bârladnicilor, Cnezatul Litovoi etc. să se unească și să se formeze cele două principate medievale: Țara Românească la 1330, și Țara Moldovei, în 1359. Despre cauzele existenței acestei forme (geo)politice duale a blocului românesc (între anii 1330-1861) ne vorbește istoricul P. Panaitescu, care considera că unitatea celor două formațiuni de stat medievale nu s-a reușit din cauza năvălirii popoarelor migratoare, lipsind astfel aceste voievodate românești de „elementul de legătură”, și anume Ardealul cucerit de Regatul Ungariei în secolul X e.n.
Din cele relatate mai sus se pot desprinde câteva idei de bază: așa-numita „statalitate a poporului moldovenesc” din perioada medievală este inexistentă, deoarece cele două Țări formau un tot întreg, iar domnii din ambele țări manifestau tot timpul interes asupra situației din „țara” vecină și nu de puține ori intervenind pentru a schimba situația politică de acolo. De exemplu, nu mi-l imaginez pe Ștefan cel Mare ca domn al Țării Moldovei fără ajutorul vărului său, valahul Vlad Țepeș… Măi să fie! Iar s-au amestecat în treburile interne ale statului „moldovenesc” expansioniștii valahi. Altfel spus, dacă această „statalitate moldovenească” ar exista, atunci cu siguranță s-ar baza pe „cetățenia valahă” conform dreptului roman (jus romanum), iar populația Moldovei de atunci a fost alcătuită din moldoveni, deci români pentru că sunt prezentați în izvoarele medievale sub denumirile de valah. Aceștia demult și-au luat „cetățeniile” fără să stea pe la cozi la „ambasada” Romei…
Autor: Nicu Ţîbrigan
Foto: InfoPrut
