L-am invitat la un ceai, în Gălbenuşul de la Casa Presei. Nu ştia unde se află, iată că mă înşelasem, localul ăsta nu era buricul târgului. A ajuns după multiple explicaţii telefonice şi imediat ce s-a aşezat la masă m-a întrebat dacă nu ar fi mai indicat să vorbim afară. Nu se simţea comod în aşa loc public. Mai târziu mi-a mărturisit că se teme pentru integritatea sa fizică şi întotdeauna ajunge acasă înaintea lăsării întunericului. Tot mai târziu am aflat de ce lucrul ăsta nu e de mirare.
,,Am ajuns aici în 1999 şi într-un an am învăţat limba română”, aşa îşi începe relatarea omul căruia nu ştiam să îi pronunţ numele de familie – Onoje din Sierra Leone sau Onoje din Basarabia, aşa cum zicea el. Îl întreb ce titulatură avea cursul pe care îl urmase, era de limbă română sau de aşa-zisă limbă ”moldovenească” şi îmi răspunde cu promptitudine că limba „moldovenească” nu există, ,,nu are istorie şi nu are literatură, deci nu există„. Agenţia ONU pentru Refugiaţi îl învăţase pe John că nu întotdeauna ceea ce e scris într-o Constituţie poartă pecetea adevărului, dar că se poate insinua ca adevăr sau substitui adevărului în mod periculos, ,,prin ocupaţie şi prin rusificare„. Constituţia e greşită, îmi spune, articolul 13 trebuie îndreptat. ,,Noi, basarabenii moldoveni, vorbim limba română”, apreciază John şi aminteşte că în SUA se vorbeşte limba engleză, ,,dar Anglia este aici, pe continent european„, după cum şi în Australia tot limba engleză este cea vorbită şi de bună seamă că nici austriecii nu au o problemă cu limba pe care o vorbesc, limba germană.
În 2001 a primit statutul de refugiat, vroia să lucreze. Trei ani de zile nu a avut dreptul de a se angaja, pentru că atât a durat ca documentele necesare ocupării unui loc de muncă să fie gata, John asociază această situaţie cu instalarea comuniştilor la putere. ,,Trebuiau daţi mulţi bani, eu nu aveam. Nu aveam de muncă, de mâncare„, îşi aminteşte, ,,cu musulmanii s-a întâmplat la fel„. În aceşti trei ani a locuit la Poşta Veche, ,,acolo, ascuns„, unde mai erau şi alţi africani şi în timp ce spunea asta mi-am amintit cum au reacţionat câţiva amici de-ai mei din Chişinău când le-am zis o dată că urmează să înnoptez la cineva în Poşta Veche şi cum m-au avertizat să ajung în casă înainte să se întunece. S-a angajat ca paznic la restaurantul „Cacadu”, de lângă Teatrul de Operă şi Balet, serviciu care nu i-a adus deloc satisfacţii, ba chiar din contră, John spune că necunoaşterea limbii ruse îl expunea multor şicane şi conflicte şi după doi ani a trebuit să părăsească restaurantul şi fără a primi salariul pe ultimele două luni. Ulterior, s-a împrietenit cu un tânăr care vindea ziare şi reviste la Autogara Centrală şi care i-a oferit şansa de a lucra cu el. Tânărul l-a lăsat să vândă singur după o vreme, pentru că s-a angajat ca paznic la Ambasada SUA. Însă banii câştigaţi nu îi ajungeau pentru a plăti cât i se cerea de la Biroul de Migraţie şi Azil în vederea obţinerii actelor. ,,Partidul Comuniştilor vindea aici paşapoarte refugiaţilor„, îmi spune. I-au ajuns banii, însă, pentru a închiria o cameră în Buiucani, apoi în Botanica, dar problemele l-au urmărit zilnic, atât la munca din stradă, cât şi acasă, crede el că din cauza faptului că nu vorbeşte limba rusă. ,,Pentru Rusia lucrează multă lume, multe partide, uite, cum şi Partidul Liberal Democrat, Partidul Democrat, pe lângă Partidul Comuniştilor…” şi ţine să precizeze că deşi comuniştii au pierdut puterea politică, oamenii lor au rămas în funcţii prin ministere, prin departamentele de stat. ,,Nu au reformat, nu au schimbat şi numai interesele lor o să fie acolo„, îmi spune. A realizat la un moment dat că singur nu va răzbi în meandrele birocraţiei, astfel că şi-a întocmit o listă cu toate organizaţiile nonguvernamentale din Rep. Moldova, care aveau drept obiectiv informarea asupra drepturilor omului. Cu ajutorul celor de la Hyde Park şi de la Centrul pentru Drepturile Omului, John a reuşit să obţină cetăţenie. Aşa spune John, ,,cetăţenie”, nu îi place să o numească ,,moldovenească”. În ultimii ani, a fost vizitat de două ori la domiciliu de către poliţişti, fără o explicaţie concretă. O dată l-au şi închis 5 zile, l-au ţinut în frig, pe podea, fără hrană. Era acuzat că ar intenţiona să ucidă copiii vecinilor. L-au eliberat, nu aveau nicio dovadă.
John militează pentru unirea Republicii Moldova cu România, aşa este firesc, crede. A încercat să candideze şi la funcţia de preşedinte, dar nu a obţinut susţinerea a 15 deputaţi. S-a înscris în Partidul Naţional Liberal, este singura formaţiune din Republica Moldova care are în programul său politic obiectivul unirii. În prezent, John protestează ori de câte ori are ocazia. Ce îl deranjează cel mai tare este că populaţia Rep. Moldova s-a rusificat, a preluat cultura rusă şi a devenit dificil să o informezi cu privire la identitatea naţională. Apoi îl mai deranjează şi prezenţa armatei ruse pe teritoriul Rep. Moldova, despre care consideră că este o piedică în calea integrării europene. ,,Moldova se apropie de Europa, Moldova o să aibă liberă circulaţie în anul 2012”, aşa zic partide din Alianţă. Eu am spus: numai la vorbă, la faptă nu există. Numai până când trupele şi armamentele ruseşti se duc înapoi la Rusia, să se retragă de la noi, de-aicea”, este de părere John. A participat şi la protestele de la Vadul lui Vodă, în urma incidentului tragic petrecut la 1 ianuarie, când tânărul Vadim Pisari a fost ucis de un soldat rus de pacificare. A plecat de la proteste mai repede decât ar fi dorit, fiindcă mai mulţi poliţişti în civil au făcut presiuni asupra lui, în aceeaşi măsură ca stataliştii care au luat cuvântul pe o scenă improvizată, care strigau ,,Moldoveni, unire!” şi care îl îndemnau să se întoarcă în Sierra Leone.
Visul lui John este să deschidă un chioşc de ziare într-o Românie unită. Pentru unii poate părea un personaj exotic, pentru alţii un incomod sau un model. Ceea ce m-a intrigat pe mine pe întreg parcursul întrevederii noastre, a fost că John a putut răspunde argumentat (făcând recurs la istorie) şi cu promptitudine întrebării care apărea pe una dintre copertele unei lucrări semnate de prof. dr. Dan Dungaciu – ,,Cine suntem noi?”. Mai hotărât decât alţii. Care, culmea, nu vin din Sierra Leone.
Foto: Liviu Dumitru
