E ciudat să citesc pe indicatoare nume ca: Porumbeni, Măgdăceşti, Grigorăuca sau Sângerei şi să trebuiască să accept că, oficial, mă aflu într-o ţară străină, cu vămi la frontieră, cu guvern şi parlament şi monedă proprie.
Ninge abundent şi frumos peste dealurile din nordul Chişinăului, peste microbuze vechi şi limuzine noi, peste blocuri mozaicate, şi nu aş vrea să dramatizez pe tema străinătăţii, mai ales că deseori îmi amintesc de versul acela din Balada lui Villon zisă a întrecerii de la Blois „En mon pays suis en terre lointaine”. Străinătatea stă uneori cu noi la masă, suflă prin grădina casei, clipeşte cu ochii aproapelui. Călătoresc prin locuri necunoscute şi asta îmi ţine percepţia trează, mai degrabă decât să o ameţesc cu inducerea unui exces de familiaritate. Un „JOS ROMÂИII”, scris cu creta pe un zid într-un sat cu arhitectură curat românească, mă destinde din crisparea cauzată de condiţiile vitrege ale traficului: săptămâni la rândul citisem în Bucureşti pancarte cu „Jos Băsescu”, „Jos clasa politică”, numai diferenţe specifice, or aici, în sfârşit, e clamată detronarea genului proxim. Jos mă dau, dar numai câteva sate mai încolo, ca să admir pe pereţii casei de cultură un mozaic cu tematică agrară: figurine feminine şi masculine ţinând în mâini coşuri cu fructe sau ciorchini de strugure, ansamblul ocupă toată faţada, de la temeile până sub streaşină, e grandios şi temeinic lucrat, a rezistat intemperiilor, o bucăţică de mozaic nu s-a dezlipit, cu adevărat o operă admirabilă şi trainică, dar cu mesajul suspendat în timp, anacronic, fiindcă sovietismul a murit, cel puţin oficial, colhozul s-a destrămat, ţăranii şi-au luat lumea în cap, lucrează în Vest sau la Moscova, banii lor au transformat cel puţin imobiliar faţa Basarabiei.
Peisajul, iernatic, compus din câteva linii prelungi şi suprafeţe albe punctate de tufişuri brune, e o încântare pentru neurastenie. Le cred amorţite, criogenate complet, pe bufniţele din nucii de pe marginea şoselei spre Bălţi, dar cum mă apropii de ele, cum îşi întind aripile, zboară sfidătoare şi se pierd în adâncimea albă a colinelor. Într-o vie, patru sperietori colorate în roşu şi verde, zdrenţuite, smotocite de rafalele de vânt. Culoare în vidul iernii nu mai aduce decât o staţie de autobuz mozaicată complet. Staţiile de autobuz mozaicate sunt nişte spelendori la drumul mare. Ar trebui introduse în patrimoniul UNESCO. În România, staţiile de autobuz în ceauşism erau nişte adăposturi hidoase, scrijleite cu vulgarităţi. Sistemul ar fi meritat să cadă numai din cauza unei astfel de staţii, utilitariste şi pornografice, generatoare de dezolare. Dintr-o staţie policromă din Basarabia nu te dai plecat uşor. Laşi autobuzele să treacă şi rămâi să te uiţi fascinat ca în faţa unei opere de artă. E un decor de vis, unde probabil se sărută adolescenţii după ce coboară din autobuz. Sunt atât de frumoase şi de curate, încât ar putea adăposti o petrecere.
În cimitirul din satul Moara de Piatră toate crucile sunt din metal vopsit în albastru. Nu piatră, nu marmură, nu granit. Cruci din metal şi coroane şi flori din plastic pe ale căror panglici mai citeşti nume scrise în chirilică. Fier extras cel mai probabil din Urali. În albastru sunt vopsite şi casele. Unele sunt părăsite, au lacăt pe uşă. Un bătrân de 90 de ani, care se prezintă Feodor Mihailovici, îşi revede după mulţi ani nepotul, şi el bătrân, încărunţit, îl îmbrăţişează şi plânge. Nepotul, venit din România, îi cere să îşi spună numele în româneşte şi apoi să ne povestească despre anii petrecuţi ca soldat la Vladivostok.
(va urma)
Autor: Dumitru Bădiţa
Foto: InfoPrut
