„Tragedia poporului osetin a mai amintit încă o dată despre acel pericol în faţa căruia stau toate popoarele mici de pe planetă. Lipsa garanţiei de apărare sigură, nedreptatea şi discriminarea întîlnită des din partea naţiunilor „titulare” care ne înconjoară, cheltuielelor intense a globalizării, transformă întrebarea supraveţuirii şi păstrarea popoarelor mici într-o întrebare foarte actuală”
Guvernatorul (başkanul) Găgăuziei Mihail Formuzal, 2008
„Suntem îngrijoraţi de tendinţele separatiste care se înregistrează în sudul ţării în ultimul timp, dar şi de atitudinea indiferentă a factorilor de decizie de la Chişinău, care neglijează pericolele în privinţa independenţei, suveranităţii şi integrităii teritoriale a Republicii Moldova.”
Preşedintele Mişcării Acţiunea Europeană, Veaceslav Untilă, 19 aprilie 2010
„Trebuie să fiţi bătuţi ca să ne iubiţi?”
Ex-preşedintele Rep. Moldova, Vladimir Voronin, la întâlnirea cu
alegătorii din Comrat, 2009
Obsesia unei „republici”…
Demonsrtaţiile din centrul Comratului desfăşurate în data de 19 iulie 2008 şi iniţiate de către mişcarea „Edinaia Gagauzia” (Găgăuzia Unită), al cărui lider este başcanul Furmuzal, face parte dintr-un vechi ciclu de revendicări ale găgăuzilor începând cu anii `80. Această formaţiune este cunoscută drept promotoare a celei mai vehemente critici la adresa Partidului Comuniştilor din Republica Moldova şi a ex-preşedintelui Vladimir Voronin. Mitingul de protest a avut drept scop sesizarea Curţii Constituţionale despre imixtiunea autorităţilor centrale în activitatea Adunării Populare a Găgăuziei, modificarea statutului (legea fundamentală) a Găgăuziei înlocuind noţiunea „unitate teritorial-administrativă Găgăuzia” în „Republica Găgăuzia” (în limba găgăuză Gagauz Yeri) şi să adopte statutul Găgăuziei într-un referendum al întregului popor. Potrivit Agenţiei INFOTAG, demonstranţii purtau lozinci pe care scria „Nu discriminării poporului găgăuz!”, „Comuniştii pun interesele partidului mai presus decît interesele poporului”, „Susţinem unirea patrioţilor Găgăuziei”.[1]
Ciclul revendicărilor etnicilor găgăuzi este remarcabil şi poate fi analizat prin prisma profilului etno-lingvistic al naţionalismului găgăuz început în anii 1980 ca mişcare intelectuală Gagauz Halkî („poporul găgăuz”), mişcare care şi-a găsit un context favorabil pentru desfăşurare în perestroika demarată în URSS. Extrem de interesant este că treptat această mişcare începe să-şi construiască dimensiunea politică. Deciziile luate de liderii mişcării naţionaliste Mihail Kendighelean, Stepan Topal, Ivan Burgundji, Gheorghe Stomatov şi Leonid Dobrov au fost doar catalizatorul rezoluţiei din 1988 care cerea crearea unei regiuni autonome în sudul R.S.S.M. cu capitala la Comrat. Revendicările găgăuzilor s-au intensificat odată cu impunerea limbii române ca limbă de stat şi adoptarea alfabetului latin sub impulsul Marii Adunări Naţionale reunită în Piaţa Victoriei din Chişinău (în prezent Piaţa Marii Adunări Naţionale) de la 27 august 1989. Înlocuirea limbii ruse a fost privită cu îngrijorare de către găgăuzii supuşi şi ei rusificării în perioada sovietică.
Rusificarea Rep. Moldova în varianta găgăuză
Care este, de fapt, esenţa problemei? Contextul creat ne sugerează faptul că, în perioada sovieitcă, lipsa şcolilor cu predare în găgăuză a făcut ca şcolarizarea acestei populaţii să se desfăşoare în limba rusă, astfel încât în prezent ea devenit principala limbă vorbită în zonă. Nu în zadar başkanul Găgăuziei, Mihail Formuzal cerea „ca limba rusă să fie declarată limbă oficială în Moldova. Asta pentru a linişti spiritele în regiune”[2]. Potrivit lui, găgăuzii se tem de o eventuală unire a Rep. Moldova cu România, semne ale unei astfel de uniri lăsate de câteva posturi de televiziune. Această atitudine accentuează obsesia unei strategii care vrea să promoveze unitatea unui stat prin intermediul limbii ruse care, în conformitate cu legislaţia în vigoare, are statutul de limbă de comunicare interetnică, limbă neoficială pe teritoriul Rep. Moldova, dar cu excepţia UTA Găgăuzia unde limba rusă se bucură de un statut aparte. Biligvismul moldo-rus poate fi considerat un veritabilă formă hibridă a politicii de deznaţionalizare şi rusificare desfăşurată sub ideologia sovietică a internaţionalismului de către URSS. Rusificarea a afectat şi limba găgăuză – până în anul 1957, scrierea se făcea cu alfabet greces şi alfabetul limbii române, iar abia în anii `90 să revine asupra vechiului alfabet. Dacă în trecut se utiliza des concepte ale „luptei clase proletare”, astăzi asistăm la utilizarea unor termeni împrumutaţi din sfera limbajului pro-occidental: statul multinaţional, polietnic, poporul multicultural şi multilingv. Chestiunea devine şi mai interesantă dacă aruncăm o privire asupra Legii privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri) din 23.12.94 adoptatde parlamentul agrarienilor unde Art. 3 (1) stipulează : „Limbile oficiale ale Găgăuziei sînt limbile moldovenească, găgăuză şi rusă.”, iar (2) ne spune că: „Corespondenţa cu autorităţile administraţiei publice ale Republicii Moldova, cu întreprinderile, organizaţiile şi instituţiile situate în afara teritoriului Găgăuziei se face în limbile moldovenească şi rusă”[3]. Situaţia creată nu este lipsită de ambiguităţi. Pe de-o parte, există trei limbi oficiale pe teritoriul autonomiei ce se bucură de poziţii de egalitate – acesta este principalul motiv pentru care la 3 septembrie 2009 Comitetul executiv al autonomiei găgăuze şi-a ţinut şedinţa, în premieră absolută, în limba găgăuză, iar la 8 octombrie anul curent, acelaşi Comitet executiv îşi ţine şedinţa în limba „moldovenească” (română). Pe de altă parte, timp de cincisprezece ani aceste şedinţe aveau loc exclusiv în limba rusă. Şi atunci ce sens mai are acordarea unui statut egal limbii ruse pe întreg teritoriul Rep. Moldova? Ce se ascunde în spatele declaraţiilor guvernatorului Furmuzal? Cert este că momentan, în opinia liderilor găgăuzi, singura soluţie de „calmare a spiritelor” este oficializarea limbii ruse. Prpunerea soluţiilor înainte de a vedea care sunt cauzele acestor „nelinişti” şi dacă există ele cu adevărat, nu pare să-i avantajeze pe găgăuzi. Într-unul dintre articolele ziarului Flux, este prezentat un aspect important ce-şi propune să explice acţiunile autorităţilor găgăuze care cer „să li se aloce o cotă de locuri în Parlamentul de la Chişinău, proporţional cu numărul alegătorilor din regiune (exact ceea ce li s-ar oferi şi separatiştilor lui Smirnov pentru regiunea transnistreană). Separatiştii găgăuzi mai vor să aibă şi partide regionale. Adică, <<Găgăuzia Unită>> doreşte că UTA Găgăuzia să se îndepărteze cât mai mult de Republica Moldova şi să se asemuiască tot mai mult cu regiunea separatistă transnistreană, căci başkanul Găgăuziei, Mihail Formuzal, a declarat nu o singură dată că, în cazul în care în procesul de reglementare a problemei transnistrene Tiraspolul va primi mai multe împuterniciri decât are în prezent Comratul, conducerea autonomiei găgăuze va cere şi ea mai multă autonomie, ca să fie la acelaşi nivel cu Transnistria.”[4] Consecinţele unei asemenea scenariu sunt extrem de grave şi periculoase pe termen scurt, însă pe termen lung se poate ajunge la situaţii imposibil de soluţionat. Pe termen scurt Rep. Moldova este pusă în faţa unei alte surse de presiune care are drept scop impunerea limbii ruse ca a doua limbă de stat – limba română transformată prin intermediul Art. 13 al Constituţiei în „moldovenească” este pusă în faţa altei provocări, de data aceasta în faţa limbii ruse astfel încât „majoritatea românească şi toate minorităţile, cu excepţia celei ruse, vor cunoaşte şi vor vorbi obligatoriu limba rusă, în timp ce minoritarii reprezentând fosta naţiune dominantă a imperiului sovietic vor cunoaşte doar limba rusă. Prin urmare, avem de-a face cu un aşa zis bilingvism cu totul distorsionat, care ar trebui numit mai corect aparhaid, adică dominaţia descriminatorie a unei minorităţi asupra majorităţii. Să nu uităm că această majoritate include atât majoritatea românească cât şi minorităţile ruse.”[5]
Mizele istoriei în chestiunea identitară a Găgăuziei
Ocuparea în 1806-1812 a Principatelor Române de armatele ruse s-a încheiat prin pacea de la Bucureşti din 16 mai 1812, prin care Turcia a cedat Imperiului rus Moldova răsăriteană până la Prut[6], este însoţit de un proces sistematic de colonizare şi rusificare a acestui teritoriu. În târguri şi oraşe sunt stabilite garnizoane ruseşti. Oraşele devin populate de funcţionari ruşi, meşteşugari evrei şi negustori bulgari. Are loc astfel o restructurare a compenentei etnice a acestei noi gubernii. În urma recensământului din 1817 se poate constata că aproape întreaga populaţie minoritară din Basarabia reprezenta 14 % din populaţia totală, adică aproximativ 63.390 locuitori, o nouă populaţie adusă de regimul rus. Aceasta se stabileşte în special în târgurile Basarabiei, în vreme ce populaţia autohtonă este reţinută la sate, prin ocupaţiile sale – agricultură şi creşterea vitelor -, sau în suburbiile oraşelor.[7] Crearea unei noi populaţii rurale schimband astfel aspectul etnic al provinciei s-a materializat prin aplicarea coloniştilor a vechilor ucazuri din 29 decembrie 1752, 4 decembrie 1762 şi din 22 iulie 1763, care fuseseră emise pentru colonizarea regiunii „Noua Rusie”, care cuprindea, la nord de Marea Neagră, regiunile tătăreşti cucerite de ruşi în cursul celei de a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea. Prin aceste decrete coloniştilor li se acorda în afara lemnului necesar construcţiei de case, lemn ce le era procurat de ţăranii autohtoni din regiunile împădurite ale Basarabiei (centru şi nord), în afara subvenţiilor şi creditelor acordate de guvern, aceştia primeau loturi de pămând de 60 de desetine (66 hectare), iar ţăranilor autohtoni li s-au rezervat decât 12 desetine de familie. Bugeacul (sudul Basarabiei) este declarat Gosudarstvenaia zemlea („teren al statului”) şi distribuit coloniştilor.
Primii care beneficiază de aceste privilegii sunt bulgarii şi găgăuzii. „Pentru ei guvernul rus a <<rezervat numai în ţinuturile Cahul şi Cetatea Albă peste 454.000 desetine (504.444 ha- n.a.), din care doar 57.000 desetine de terenuri neutilizabile>>[8]. Printr-un decret-lege al împăratului datând din 29 decembrie 1819 <<refugiaţilor bulgari şi altora veniţi de dincolo de Dunăre>>, înainte şi după data decretului, li se acordau o serie de drepturi ce fuseseră recunoscute coloniştilor din guberniile „Noii Rusii” (art. 1). Cei care veniseră anterior nu trebuiau să plătească impozite şi erau scutiţi de taxe vreme de trei ani (art. 2). Refugiaţii veniţi în timpul şi ulterior ultimului război beneficiau de aceleaşi privilegii timp de şapte ani (art. 3). Cei daja stabiliţi, ca şi <<locuitori autohtoni>> care trăiau printre ei, nu puteau beneficia de această scutire de şapte ani (art. 4).[9] Procesul de infiltrare a populaţiei găgăuze în Basarabia este acelaşi cu cel al bulgarilor. Aceştia s-au refugiat în această provincie venind din regiunile turceşti, mai exact din Dobrogea, odată cu bulgarii, dar formând sate separate. După statistica din 1817, numărul găgăuzilor se ridică la aproximativ 1.205. Potrivit statisticii din 1897, ei formau 2,9 % din întreaga populaţie a provinciei situate între Prut şi Nistru, respectiv la acea dată numărul lor era de 56.127. Majoritatea statisticilor ruseşti din secolul al XIX-lea includ pe găgăuzi în numărul bulgarilor, căci îi considerau ca fiind de origine slavă, astfel încât numărul acestora din urmă apare mult mai ridicat decât este în realitate. Interesantă este şi opinia împărtăşită de unii istorici bulgari care consideră că găgăuzii sunt bulgari creştini şi turcizaţi.
De obicei, atunci când se pune problema naşterii unui nou popor, situaţia devine din ce în ce mai complicată, deoarece se ajunge deseori pe tărâmul speculaţiei istorice. Pentru marile imperii, chestiunea minorităţilor reprezenta o nouă „durere de cap”, unele popoare din componenţa lor erau considerate barbare, deci nu meritau să fie pomeniţi ca etnos aparte şi erau încadraţi în aceeaşi categorie care nu avea nicio legătură cu etnosul dat. Aşa precum poetul roman exilat la Tomis îi consideara pe toţi locuitorii regiunii dacice sciţi, orice imperiu avea drept scop realizarea unui amestec babilonian de popoare (în ce măsură le-a reuşit sau nu, rămâne de discutat), cert este că această „durere de cap” a supravieţuit ca un reziduu istoric şi în secolul XXI (post)modern. Miza principală este supravieţuirea naţiunii şi naţionalismului care, după Eric Hobsbawn, vor deveni din ce în ce „mai puţin importante”. Aşa să fie? Problema e că şi acum stăm sub simbolul unei evoluţii enigmatice a „identităţii naţionale” care tinde să devină chintesenţa ideilor de coeziune, socializare sau chiar legitimitate. Problema identitară este adusă în discuţie ăntr-un mod nou. Precizarea unui anumit cadru teoretic referitor la identităţile naţionale devine un imperativ în studiul realităţii Găgăuziei. Vom începe cu definirea naţionalismului reprezentând „o mişcare politică şi/sau culturală ce ţinteşte să atingă sau să menţină autonomia şi individualitatea politică a unui grup care se consideră – într-o proporţie mai mare sau mai mică – o naţione potenţială sau actuală. Scopul ultim al naţionalismului este deci obţienerea , prezervarea sau întărirea statului naţional – naţiunea care posedă de fapt şi de drept suveranitatea teritorială şi dreptul de administrare al <<problememlor interne>>. Sentimentul naţional reprezintă conştiinţa apartenenţei la o naţiune şi sentimentul de solidaritate cu membrii săi; de asemenea, aspiraţia pentru întărirea naţiunii, pentru libertatea şi unitatea ei. Delimitarea mişcare politică / sentiment naţional este pur teoretică, realitatea neoperând asemenea diferenţieri. Tot ca o definiţie de lucru, putem defini naţiunea ca un grup de persoane ce au în comun un set de elemente culturale distincte, un sentiment de solidaritate izvorât din experienţa comună, un sentiment economic relativ unificat, drepturi cetăţeneşti pentru toţi membrii acceptaţi ca atare şi ocupând un teritoriu. Etnia se defineşte în acest context ca o comunitate care are un nume împărtăşit, mituri ale descendenţei comune, memorie istorică împărtăşită, fie şi difuz, de mebrii ei, elemente culturale comune, un anumit sens al solidarităţii şi o eventuală conexiune cu un teritoriu specific.”[10]
În acest caz, relaţia dintre „etnie” şi „naţiune” este abordată de istoricii găgăuzi din perspectiva etno-simbolică a care accentuează elementele subiective în continuitatea etniilor şi legătura acestora cu naţiuni. Este vorba despre o legătură contingentă în care naţiunea trebuie să se bazeze pe un nucleu etnic „chiar dacă perceput , mai degrabă, simbolic (intră aici miturile fondatoare, simbolistica identitară specifică etc.). În această perspectivă, naţiunea este o creaţie modernă, dar rădăcinile ei sunt pre-moderne.”[11] Provenienţa etnosului găgăuz este interesantă prin simplul fapt că acesta reprezintă singurul segment creştin din populaţiile turanice stabilit în Europa. Locul de etnogeneză se presupune a fi regiunea Varna şi Dobrogea meridională (stăzi aflate în componenţa Bulgariei). Etnicii găgăuzi sunt repartizaţi în grupuri mai mult sau mai puţin compacte pe teritoriile Republicii Moldova, Greciei, Macedoniei, României şi Ucrainei. Populaţii găgăuze vom întâlni pe câteva arii din Asia Mijlocie (Kazahstan, Kârgâzstan, Kabardino-Balkaria, Uzbekistan, Rusia şi fostele ţări din compenenţa URSS. Grupuri cu etnonimul de găgăuzi trăiesc în partea europeană a Turciei şi în Forsta Republică Iugoslavă Macedonia, dar acest grup are o religie musulmană. Este important de menţionat faptul că Republica Moldova este singura ţară în care găgăuzii se pot afirma ca entitate politică autonomă unde au posibilitatea de a-şi dezvolta limba şi cultura naţională. În Bulgaria, de exemplu, găgăuzilor le este refuzată până şi etnonimul lor naţional, fiind consideraţi de fapt „bulgari turcizaţi care şi-au păstrat, însă, religia lor ortodoxă”[12].
Primele manifestări ale emancipării cultural-politice a poporului găgăuz a întâlnit reacţii ostile din partea conducerii sovieitce, apoi naţionale ale Republicii Moldova. După anul 1989, odată cu intensificarea mişcării de emancipare naţională a românilor din RSSM, la Comrat unii istorici şi lideri de opinie găgăuzi, precum ar fi M. Marunevici, G. Stomatov, O. Radova, D. Tanasoglu ş.a., încercau să demonstreze autohtonismul poporului găgăuz în stepa Bugeacului (regiune geografico-istorică):
– „Bugeacul este locul de etnogeneză al găgăuzilor”[13]. Uneori, respectivii istorici recurg la afirmaţii tendenţioase încercând să demonstreze că nu numai Bugeacul, ci întreaga Basarabie şi Dobrogea ar alcătui arealul de etnogeneză, pe lângă Bulgaria de nord-est. În concepţia lui Stomatov, găgăuzii au apărut în aceste locuri cu mult timp înainte de protoromâni.
– „Găgăuzii ar fi avut propria lor statalitate în aceste regiuni: „Uzi Eyalet” (Ţara Găgăuzilor) încă în secolele XIII-XV. Acest „stat” ar fi precedat formarea statelor feudale româneşti.”[14] Teoria legitimităţii autonomiei actuale are menirea de a justifica dreptul juridic şi istoric pe care UTA Găgăuzia îl are în Republica Moldova. Autorul acestor concepţii este un oarecare V. N. Iakovlev considerat unul dintre „părinţii fondatori” ai autoproclamatei republici nistrene. Statul Uzi Eyalet ar fi cuprins Bulgaria de nord-est, Dobrogea şi Bugeacul, şi totuşi, nu s-a descoperit niciun document care să ateste existenţa acestui stat. Istoricii au demonstrat mai târziu că cetatea şi portul Oceakov purta pe atunci numele turcesc de Uzun-Kale şi era centrul unei unităţi administrative a Imperiului Otoman. Sub jurisdicţia ei se aflau tătarii nohai care migrau prin stepele cuprinse între Bugul de Sud şi Silistra. În acest sens, cadrul teoretic al modernismului politic se pliază perfect cu scenariul construcţiei poporului găgăuz în care factorul responsabil este autonomia teritorială, care, prin mecanismele specifice (educaţie, birocraţii, fiscalitate etc.) propagă şi perpetuează naţionalismul. Dincolo de aceste aspecte, trebuie să menţionăm faptul că până în 1994 găgăuzii nu au avut o structură politico-administrativă. Cu excepţia a cinci zile, când în iarna anului 1906 ţăranii răsculaţi au declarat localitatea Comrat republică autonomă, găgăuzii au intrat succesiv în componenţa mai multor state: Imperiul Rus (1812-1917), România (1918-1940, 1941-1944) şi Republica Moldova (din 1991 până în prezent).
– „Dacă, totuşi, găgăuzii au venit în Bugeac în calitate de colonişti, apoi au făcut-o încă în a doua jumătate a secolului XVIII. Ei, cică, ar fi valorificat un teritoriu absolut nepopulat. Prin urmare, coloniştilor trans-dunăreni (citeşte – găgăuzi) le-ar aparţine dreptul la primogenitură pe aceste meleaguri şi nu românilor care ar fi venit aici mai tîrziu”[15]. Aici cheia esenţială pentru înţelegerea textului este ideologia moldovenismului antiromânesc bazat pe diferenţa etno-lingvistică între „moldoveni” şi români, folosit ca proiect identitar în RASS Moldovenească formată în 1924 de către sovieitci pe teritoriul parţial al Transnistriei de astăzi, iar acum utilizat ca instrument de argumentare a continuităţii istorice a etnicilor găgăuzi pe teritoriul R. Moldova. Se pare că asistăm la o rescriere a teoriei roesleriene dintr-o altă perspectivă istorică – cea găgăuză, nemaipunând în calcul promovarea acestei ideologii şi transformarea ei în politică de stat de comuniştii de la Chişinău.
– „Naţiunea (?) găgăuză din Republica Moldova este ameninţată cu <<românizarea>> forţată şi numai o statalitate găgăuză ar fi în stare să o salveze de la pieirea inevitabilă”. Aceeaşi „românizare” forţată este pe postul de „sperietoare”, dar împotriva cui? A statalităţii Rep. Moldova sau a existenţei UTA Găgăuzia? Acest curent, alimentat indirect de către Chişinău prin discursurile liderilor comunişti, pune în pericol stabilitatea politică în regiune. Fapt recunoscut de însuşi başkanul Găgăuziei Mihail Formuzal care considera apelul semnat de 11 deputaţi comunişti din APG, prin care aceştia acuzau Alianţa pentru Integrare Europeană de provocarea crizei politice şi se arătau „îngrijoraţi” de faptul că pentru liderii coaliţiei „legile cu privire la Găgăuzia nu vor fi un impediment în calea românizării ţării”, drept „o tentativă de a aţăţa isteria anti-românească în Găgăuzia”.[16]
Concluzia proiectului „identitar” UTA Găgăuzia ar fi următoarea: Bugeacul reprezintă patria istorică a găgăuzilor, iar de aici vine şi dreptul istoric de autodeterminare statală. Este fascinant să constaţi că toate formele identitare pe care le găsim în Rep. Moldova sunt însoţite de „proiectul moldovenist” ce capătă valenţe naţionaliste, iar Rep. Moldova trebuie să joace rolul de stat creat de o „etnie” ce-şi revendică statalitatea din Evul Mediu („Moldova Mare” din sec. XIII). Dacă „românizarea” ar reprezenta pentru UTA Găgăuzia un real pericol, de ce „moldovenizarea” acestei regiuni ar trebui privită altfel? Creuzetul identitar creat în Rep. Moldova îi poate transforma pe găgăuzi în vorbitori de limbă rusă cu accent româno-găgăuz. Care ar fi atunci beneficiile Găgăuziei?
Geopolitica Bugeacului sau axa de sud-vest
Din punct de vedere geopolitic Rep. Moldova este dezavantajată datorită poziţiei de „zonă a turbulenţelor”. În ciuda compromisurilor făcute de Chişinău prin crearea autonomiei Gagauz-Yeri, a raionului Taraclia pentru minoritatea bulgară, şi semnarea acordului de frontieră cu Ucraina, tensiunile din sudul Basarabiei par a nu fi pe deplin soluţionate. În cartea sa politologul Oleg Serebrean atrage atenţia asupra câtorva aspecte geopolitice importante: „Concentrarea turcilor găgăuzi pe un areal compact în apropierea frontierei Republicii Moldova a reprezentat unul dintre marile dezavantaje geopolitice ale ţării. Al doilea mare dezavantaj în geopolitica minorităţilor acestei ţări este că cele patru mari minorităţi – ruşii, ucrainenii, turcii găgăuzi şi bulgarii – au în spate un <<stat-protector>>, care se străduie să utilizeze aceste minorităţi drept culoar pentru <<trafic de influenţă>> în zonă. Factorul etnic e cauza a patru linii de tensiune ce radiază în jurul poporului basarabean: Republica Moldova – Rusia, Republica Moldova – Ucraina, Republica Moldova – Turcia şi Republica Moldova – Bulgaria.”[17]
Problema găgăuzilor şi bulgarilor a fost redeschisă odată cu acţiunile neoficiale ale autorităţilor de la Comrat în perspectiva extinderii autonomiei găgăuze prin includerea în componenţa sa a unor sate ca Tvardiţa, Valea-Perjei şi Corten din componenţa raionului Taraclia. În raportul procurorului r. Taraclia, V. Stoinov, depus pe numele procurorului general, V.Zubco şi în scrisoarea adresată liderilor Alianţei pentru Integrare Europeană de către preşedintele raionului, V. Plagov, se afirmă că la ordinul autorităţile găgăuze se formează grupuri de iniţiativă, ce pledează pentru ieşirea acestor localităţi din componenţa raionului.[18] Ambasda Bulgariei s-a opus implimentării unui astfel de proiect, era şi de la sine înţeles, iar ca stat din componenţa UE ar putea interveni pentru stoparea procesului de „aglutinare” a satelor din raionul Taraclia. Din punct de vedere legal această anexare este posibilă respectânduse evident, anumite proceduri legale: „Art. 5. – (1) În componenţa Găgăuziei intră localităţile în care găgăuzii constituie mai mult de 50 procente din populaţie.
(2) Localităţile unde găgăuzii constituie mai puţin de 50 procente din populaţie pot fi incluse în componenţa Găgăuziei în baza voinţei majorităţii alegătorilor,liber exprimate în cadrul referendumului local, efectuat din iniţiativa a cel puţin o treime din alegătorii localităţii respective.
(3) Includerea localităţilor prevăzute la alin. (1) şi (2) ale prezentului articol în componenţa Găgăuziei are loc în baza rezultatelor referendumului local, efectuat în fiecare localitate în parte de către Guvernul Republicii Moldova.”[19] Potenţialele reacţii faţă de opţiunile „unioniste” ale populaţiei găgăuze pot fi reflecate şi în discursul lui Formuzal cu privire la „alerta societăţii din Găgăuzia” faţă de eventuala unire a Rep. Moldova cu România. Semnal dat, în opinia başkanului, de mass-media de la Chişinău.[20] Dar de la „semne” până la o decizie politică este mult. Fantoma obsesiei „antiunioniste” din anii `90 bântuie şi astăzi în Rep. Moldova, comasat de discursul pro-occidental. Să nu uităm că Gagauz Yeri are dreptul de a ieşi din componenţa Republicii Moldova în caz că aceasta decide să se unească cu un alt stat. Evident, Comratul nu va întârzia să utilizeze acest drept, dar miza rămâne şi raionul Taraclia, cu populaţie preponderent bulgară care, nu suntem siguri, dacă s-ar opune cu înverşunare acestui proiect sau nu. Geografia complexă a acestei regiuni, ce reprezintă un areal discontinuu, intercalat cu raionul Taraclia, face şi mai problematică situaţia deoarece separarea autonomiei găgăuze va antrena după sine şi secesiunea acestui raion sau cel puţin a exclavei mult-râvnite de Comrat, Tvardiţa, Valea-Perjei, amplasate între Gagauz Yeri şi Ucraina.[21] Poate reprezenta autonomia găgăuză una din armele Moscovei împotriva Chişinăului? Întrebarea nu este exagerată dacă analizăm în detaliu poziţia diferită a oficialităţilor moldovene şi a administraţiei de la Comrat faţă de recunoaşterea independenţei Abhaziei şi Osetiei de Sud de către Rusia: „Măsurile operative întreprinse de Rusia cu privire la încrucişarea acţiunilor neadecvate a forţelor georgiene, au permis să fie salvate vieţile a mii de cetăţeni paşnici şi de a întoarce procesul de tratative dintre Georgia şi Osetia de Sud pe o cale paşnică”[22] declara başkanul Formuzal în anul 2008 – „Favorul” oferit de Rusia prin posibilitatea inaugurării pe teritoriul Găgăuziei a unei mari fabrici de producere a sucurilor concentrate din struguri de soiuri hibride, un potenţial investiţional discutat cu oficialităţi ruse în timpul vizitei başkanului la Moscova din anul 2007 trebuie să aibă şi el un preţ.[23] Dar proverbul latin ne spune „Timeo Danaos et dona ferentes”- şantajul Kozak pare că revine în actualitate, de data aceasta pe un alt palier mult mai sensibil pentru Chişinău. Modelul găgăuz al planului este formulat de însuşi başkanul Formuzal care, la începutul lunii februarie a anului 2010, adresează o scisoare preşedintelui interimar Mihai Ghimpu cu propunerea ca: „prin referendum trebuie să fie adoptată o nouă Lege supremă, care să prevadă o nouă structură a ţării – un stat federativ cu trei subiecţi: Moldova, Găgăuzia şi Transnistria” Astfel încât, în contextul politic creat, să fie enunţate clar drepturile şi obligaţiile subiecţilor federaţiei în care limba rusă să fie consolidată constituţional ca limbă oficială.[24] Este un joc cu sumă nulă generator de instabilitate: ceea ce are de câştigat „rebela” autonomie, pierde Republica Moldova, iar situaţia poate deveni şi mai incisivă odată cu implicarea actorilor geopolitici interesaţi, iar „lupta”, după cum bine ştim, este inegală.
În opinia politologului Oleg Serebrian, viitorul acestei zone este foarte greu de prevăzut:
„Vom reuşi oare să <<naturalizăm>> politic cele două comunităţi etnice, să menţinem acest teritoriu, foarte neromânesc, sub raport etnic, în cadrul Republicii Moldova?”[25]
O soluţie ar fi comasarea raionului Taraclia şi a autonomiei găgăuze într-un singur district autonom – Bugeac – , o astfel de autonomie ar avea trei limbi oficiale regionale: turca, bulgara şi româna. „Chiar şi sub aspect economico-geografic, dar şi politico-geografic, regiunea ar fi mult mai coerentă, debarasându-se de actualul complex de <<arhipelag continental>>. Pentru cele două comunităţi, aşadar, proiectul unei autonomii comune ar fi doar benefic.”[26] Ce are totuşi de câştigat sau de pierdut Chişinăul? În primul rând s-ar produce crearea unui district autonom bazat pe criterii istorico-geografice (Bugeac) şi nu etnice, cum e cazul Gagauz Yeri sau Taraclia. Suprafaţa acestei autonomii ar fi de 2 666 km², iar populaţia de 200 de mii de locuitori. Conform ultimului recensământ al populaţiei realizat în anul 2004, atunci găgăuzii ar constitui 61,8 % (131, 4 mii pers.) din populaţia noii autonomii, bulgarii – 18,2 % (36,3 mii pers.), românii moldoveni – 6,3 % (13,5 mii pers.), restul fiind ruşi, ucraineni, romi etc. (13, 7%). Un alt factor pozitiv pentru Republica Moldova ar fi oferirea acesteia şansa de a renegocia statutul acestei autonomii. Privilegiile acordate autonomiei în 1994 pot fi puse pe masa de negocieri dintre Chişinău şi Comrat în urma unui context de extindere geografică a autonomiei pentru apropierea ei de un statut politic similar cu cel al Crimeii în componenţa Ucrainei. „Un atare procedeu este raţional din punct de vedere geopolitic, la el recurgându-se în diverse situaţii dificile. Sovieticii, spre exemplu, au recurs în anii 1920 şi 1930 la un astfel de procedeu în Caucazul de Nord, comasând <<dificitele>> autonomiei ale cerchezilor şi karaceailor, kabardinilor şi balkarilor, cecenilor şi inguşilor. Şi Italia democratică a comasat într-o singură regiune autonomă <<rebelă>> autonomie germană a Tirolului de Sud.”[27] Problema se pune şi din altă perspectivă, şi în special a elitei politice găgăuze care s-a exprimat pentru opţiunea federalizării Republicii Moldova. În ce măsură acest proiect de „comasare” a autonomiei găgăuze ar putea pereclita relaţiile Chişinăului cu Tiraspolul, şi este pregătit Chişinăul să-şi asume un astfel de proiect în faţa provocărilor geopolitice din zonă. Rămâne de văzut dacă Comratul rămâne une dintre eventualele surprize neplăcute pentru Chişinău. Toate acestea ne dau temeiul să credem că momentan autonomia găgăuză rămâne o pată albă a Rep. Moldova din cauza „retincenţei” afişate de politicienii moldoveni şi a mass-media din Chişinău faţă de „chestiunea găgăuză”. Subiectul „tabu” riscă să se transforme în neglijenţă din partea autorităţilor, fiindcă singurele remarci din presa moldovenească referitoare la Comrat sunt deseori „critici” sau „laude” acerbe. S-ar părea că studiile exhaustive evită această regiune. Desigur că nu putem epuiza întru totul un subiect, dar încercarea de a evita abordarea unei teme cu scopul de a nu cauza „tensiuni” aminteşte de „morile de vânt” ale lui Cervantes din bine cunoscutul roman.
Nicu Ţîbrigan
[1] Manifestanţii din Găgăuzia cer transformarea UTA în republică, Agenţia de presă Infotag – Noutăţi. Articol accesat pe adresa de internet: http://www.infotag.md/noutati/556311/ (04.06.2010)
[2] Başkanul Găgăuziei vrea ca limba rusă să fie declarată limba oficială în Moldova, Pro Tv Chişinău: http://www.protv.md/stiri/politic/baskanul-gagauziei-vrea-ca-limba-rusa-sa-fie-declarata-limba-oficiala.html (05.06.2010)
[3] Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei Nr. 344-13 din 23.12.94. Publicat în Monitorul Oficial nr. 3-4/ 14.01.1995:
http://www.e-democracy.md/files/elections/gagauzia2006/special-legal-status-gagauzia-ro.pdf (05.06.2010)
[4] Sergiu Praporşcic, Cine zdruncină din temelii stabilitatea politică?, Flux de ştiri on line, articol găsit pe adresa de internet:
http://www.flux.md/editii/2008139/articole/4132/ (05.06.2010)
[5] Igor Burciu, Revanşa bolşevică în acţiune. Concepţia impunerii minciunii prin teroare, Flux, întâi august 2003 apud Dan Dungaciu, Moldova ante portas, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2005, p. 107
[6] Pacea de la Bucureşti, semnată la 16/18 mai 1812 între Rusia şi Imperiul otoman, a încheiat războiul dintre cele două imperii desfăşurat între anii 1806-1812. Ţarul Alexandru I, reprezentat de generalul Mihail Ilarionovici Kutuzov, comandantul trupelor ruse pe teatrul de operaţiuni dunărean, a cerut ca Poarta să accepte cedarea teritoriului Moldovei până la Siret şi gurile Dunării. Turcii nu au acceptat şi au avansat propunerea ca teritoriul cedat să fie cel al Moldovei dintre Prut şi Nistru, mai puţin sudul lui, Bugeacul, care să rămână în stăpânirea Porţii. Tratativele au continuat mai multe luni. Între timp, contextul politico-militar internaţional, favorabil Rusiei, s-a deteriorat, existând pericolul unui conflict cu Franţa. Deoarece tratativele se prelungeau şi pentru Rusia războiul devenise iminent, ţarul Alexandru I a trimis spre Bucureşti o delegaţie condusă de amiralul Ciceagov, care avea împuternicirea să încheie pacea cu Turcia în orice condiţii. Aflând aceasta, până la sosirea delegaţiei, generalul M.I. Kutuzov a aflat despre conţinutul unei scrisori a lui Napoleon către sultanul Mahmud al II-lea, pe care Panaiotachi Moruzi a ascuns-o sultanului şi a trimis-o fratelui său. Scrisoarea lui Napoleon anunţa războiul cu Rusia şi sfătuia pe turci să nu cedeze în faţa pretenţiilor ruse. Cedând turcilor gurile Dunării, M.I. Kutuzov i-a ademenit pe aceştia să semneze pacea prin care Moldova pierdea teritoriul dintre Prut şi Nistru. Trădarea fraţilor Moruzov a fost descoperită curând după aceea. În iunie 1812 cei doi au fost executaţi.
[7] Ştefan Ciobanu, Basarabia. Populaţia, istoria, cultura, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 1992, pp. 24-25.
[8] A. Zaşciuk, Materialî dlia gheografii i statistiki Rossii sobrannîe ofiţerami gheneralnovo-ştaba, Bessarabskaia oblasti, tom I-II, S. Peterburg, 1862, p. 166 apud Ştefan Ciobanu, Basarabia. Populaţia, istoria, cultura, Ed. Ştiinţa, Chişinău, 1992, p. 34.
[9] Ştefan Ciobanu, op. cit, p. 34.
[10] Dan Dungaciu, Moldova ante portas, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2005, p. 81.
[11] Dan Dungaciu, Naţiunea şi provocările (post)modernităţii, Ed. Tritonic, Bucureşti, 2004, p. 31.
[12] Găgăuzii – pagini de istorie. Articol găsit pe adresa de internet:
http://www.mdn.md/index.php?day=1483 (05.06.2010)
[13] Ibidem.
[14] Ibidem.
[15] Ibidem.
[16] Nu aţâţaţi găgăuzii cu isteria anti-românească, UNIMEDIA. Articol accesat pe adresa de internet: http://unimedia.md/?mod=news&id=13088 (05.06.2010)
[17] Oleg Serebrian, Despre geopolitică, Ed. Cartier, Chişinău, 2009, p. 121
[18] MAE: Găgăuzia vrea independenţă, UNIMEDIA. Articol accesat pe adresa de internet: http://unimedia.md/?mod=news&id=18382 (06. 06. 2010)
[19] Legea privind statutul juridic special al Găgăuziei Nr. 344-13 din 23.12.94. Publicat în Monitorul Oficial nr. 3-4/ 14.01.1995:
http://www.e-democracy.md/files/elections/gagauzia2006/special-legal-status-gagauzia-ro.pdf (06.06.2010)
[20] Başkanul Găgăuziei vrea ca limba rusă să fie declarată limba oficială în Moldova, Pro Tv Chişinău: http://www.protv.md/stiri/politic/baskanul-gagauziei-vrea-ca-limba-rusa-sa-fie-declarata-limba-oficiala.html (06.06.2010)
[21] Oleg Serebrian, op. cit., pp. 112-113.
[22] Başkanul Găgăuziei susţine acţiunile Rusiei în Osetia de Sud, UNIMEDIA. Articol accesat pe adresa de internet: http://unimedia.md/?mod=news&id=7075 (06.06.2010)
[23] Găgăuzia speră să construiască o fabrică de producere a sucului din struguri cu ajutorul Rusiei. UNIMEDIA. Articol accesat pe adresa de internet: http://unimedia.md/?mod=news&id=994 (06.06.2010)
[24] Arcadie Gherasim, Ce doreşte Formuzal?, Radio Vocea Basarabiei. Articol accesat pe adresa de internet: http://www.voceabasarabiei.net/index.php/stiri/editorial/7040-audio-arcadie-gherasim-ce-dorete-formuzal (06.06.2010)
[25] Oleg Serebrian, op. cit., Ed. Cartier, Chişinău, 2009, p. 102.
[26] Ibidem.
[27] Idem, p. 103.