Când spun Big Brother, capul mi se umple de referințe literare. Cel bătut îl duce pe cel nebătut – din Emilian Galaicu-Păun. Cu mortul în spate – Nicolae Esinencu. Orwell, Palahniuk, Goma… lista poate continua mult, semn că Fratele cel Mare e o obsesie veche umană, dar și literară.
N-o să încerc să-i caut rădăcinile, ar trebui să studiez cât pentru un doctorat sau poate și mai mult. Fiecare perioadă istorică a avut un ochi sau mai mulți care ne-au urmărit. Unii mai cu Doamne ajută (apropo de Dumnezeu), unii mai cu biciul (inchiziția și milția, vedeți că rimează!).
Vreau să vorbesc de momentul în care m-am simțit cel mai hărțuit de Fratele cel Mare. Probabil că acel moment coincide la mulți chișinăuieni. 7 aprilie 2009. De fapt noi spunem 7 aprilie, dar asta înseamnă și 6 aprilie și în general aprilie 2009. Protestele care au fost numite Revoluția online sau Revoluția Twitter (cred că Paul Goma i-a zis prima oară așa, apoi sintagma s-a încetățenit).
6-7 aprilie. Câți oameni – atâtea poze. Sau poate mai multe. Tinerii, dar nu numai, se adună în grupuri ce sunt înghițite de un grup imens din centrul Chișinăului. Poză, facebook, tag. Mulțimea e și mai entuziasmată cu fiecare poză. Cu cât mai multe poze – cu atât mai multă informație. Fotografii, reportaje. La televiziunea națională – dansuri. În Republică – dansuri și dezinformare. Fratele cel Mare lucrează direct cu satelitul. Pe lună se știe mai mult despre ce se întâmplă în Chișinău decât în țară. Aplauze, susținere, solidaritate, prietenie, ură, pietre. Tag, tag, tag.
Informația se mestecă. Fratele cel Mare unește tagurile. Poliția și securitatea mestecă tagurile mestecate de Fratele cel Mare. Mestecă împreună cu Fratele cel Mare. Scuipă. Cu bâte. Cu gloanțe. Cu moarte. Cu teroare. Entuziasmul începe să cedeze. Așchii de oase. Suntem deja pe 8 aprilie. Fratele cel Mare vrea un spectacol mai consistent. Protestatarii fac poze, dar nu mai vor taguri. Poliția și securitatea: tag, tag, tag. În mașini de poliție, în ambulanțe, în mașini particulare, tag, bulan, oase rupte, sânge pe asfalt, sânge pe pereții comisariatelor. Asta nu mai e literatură.
Sergiu Voloc, poreclit 7 pietre pe secundă, din cauza reportajelor în care a apărut – nu mai doarme. Nu doarme Voloc, nu doarme nici Fratele cel Mare. Voloc sunat: unde ești, cretinule, stai pe loc să te tăguim. Voloc oprește telefonul. Voloc scoate cartela din telefon. Voloc scoate și bateria din telefon. Nu vrea să fie pus pe el tagul, nici noi nu vrem. Îl camuflăm între noi.
9 aprilie, ziua mea. Împreună cu mai mulți prieteni, în trei mașini, o luăm spre Antonești, pauză de respirație. Voloc nedormit de vreo trei zile. La ieșire din capitală câțiva polițiști cu hârtii în mâini verifică numerele mașinilor care ies din oraș, tăguiesc. Voloc vrea la veceu și iese pe marginea drumului. Octav Esinencu îl apucă de gât și-l împinge înapoi în mașină: cretinule, vrei să fii tăguit?
Antonești. Mama speriată.
(…)
Autor: Alexandru Vakulovski
Citiţi articolul integral în revista Punkt
