Cel puţin ciudată decizia Zinaidei Greceanîi de a intra în cursa pentru Primăria Chişinăului şi a lui Igor Dodon de a-i da undă verde pentru un asemenea demers electoral.
Numele Zinaidei Greneaîi nu este legat doar de protestele de pe 7 aprilie 2009 la capitolul călăilor, ci, conform unei scurgeri de documente, apare şi în schema devalizărilor de la Banca de Economii, la începutul anilor 2000, când actuala socialistă îşi făcea veacul la conducerea Ministerului Finanţelor, iar Dodon era ministru al Economiei şi se spune că persoane din anturajul lor ar fi spălat bani grei în umbra celor doi pioni ministeriali. Cu alte cuvinte, Greceanîi intră în cursă cu două ghiulele semnificative legate de picioare şi logica politică pragmatică ar trebui, în mod normal, să o recomande ca pe o mână moartă a socialiştilor în alegerile electorale de pe 14 iunie. Asta dacă, de fapt, candidatura ei anunţată astăzi nu este doar o fumigenă, doar o momeală pentru a sonda reacţia electoratului în faţa unui candidat care, după momentul protestelor din 2009, se presupune că a decedat politic. Chiar şi în această ipoteză de lucru, decizia socialiştilor rămâne tot de neînţeles, mai ales după rezultatul obţinut de Dodon în 2011, rezultat care l-ar poziţiona pe liderul PSRM clar contracandindatul principal al lui Dorin Chirtoacă la fotoliul de primar al Chişinăului. În plus, după semnalul dat de populaţia care a ieşit recent, pe 5 aprilie, pe străzile capitalei pentru a manifesta împotriva corupţiei orgiastice din Republica Moldova, să arunci în cursă un candidat precum Greceanîi emană, oarecum, semnificaţie de sinucidere politică. Se gândesc oare socialiştii că vor obţine o victorie precum cea a Irinei Vlah în funcţia de başcan al Găgăuziei? Un asemenea calcul este, oricum ai da-o, absurd. Vlah n-a avut nici bubele politice ale Zinaidei Greceanîi, iar candidatura ei a venit pe un fond de raţionamente geopolitice în regiunea găgăuză şi nu pe un vot dat unor presupuse capacităţi de bun administrator ale Irinei Vlah, lucru care nu este valabil şi în cazul conducerii municipale a Chişinăului.
Analistul Vladimir Socor, de la Fundaţia Jamestown, spunea recent că Rusia va mai aştepta o vreme până când îşi va exploata „cartea găgăuză” în Republica Moldova şi că, acum, principala preocupare a Moscovei o reprezintă alegerile locale. Rusia „va sprijini campaniile partidelor pro-ruse pentru a prelua controlul Chişinăului, al Bălţiului (al doilea oraş ca mărime din Republica Moldova) şi Taraclia (districtul populat cu bulgari), în speranţa de a capitaliza votul <<vorbitor de limbă rusă>> în acest caz şi în altele”, atrăgea atenţia Socor. Mergând pe scenariul lui Socor, ce putem deduce? Că Dodon, la ora actuală principala marionetă a Moscovei în Republica Moldova, a decis, cu acordul Kremlinului, să îşi concentreze întreaga atenţie asupra provocării de alegeri anticipate, sacrificând centrul de interes de pe Primărie? În faţa lui Chirtoacă, Zinaida Greceanîi n-ar putea câştiga Primăria decât printr-o fraudare masivă a votului, dar mă îndoiesc că socialiştii au un nivel de prostie umană atât de mare, încât să-şi asume un asemenea risc într-un context social atât de tensionat. Deşi… niciodată să nu spui niciodată, ne învaţă istoria politicii.
În ceea ce-l priveşte pe Oleg Brega, care va candida independent în alegerile locale, dacă aş fi în locul său nu m-aş avânta în veci la funcţia de primar, ci aş opta pentru un post de consilier local, dintr-un singur şi simplu motiv: neavând în spate maşinăria organizatorică a unui partid, aş fi victimă sigură a furtului de voturi.
După cum s-au conturat până acum candidaturile, Dorin Chirtoacă pare a avea drum liber pentru un al treilea mandat, dar de data aceasta doar din lipsa de alternative reale şi nu dintr-o atestare a valorii sale administrative (mulţumitoare pentru unii şi contestată de alţii), iar asta ar trebui să-i dea de gândit nu doar lui Chirtoacă, ci şi lui Mihai Ghimpu. Ţinându-l încă pe Chirtoacă la stadiul de primar şi refuzându-i un statut de lider al PL, Ghimpu riscă să-i compromită capitalul politic care ar fi putut fi o propulsie consistentă pentru crearea unei poziţii identitare româneşti asumate până la capăt a liberalilor.
