Am fost intr-o ţară care nu există şi culmea, înainte să plec mă întrebam dacă nu cumva ar fi mai bine să rămân locului, de teamă că în ţara care nu există, cetăţenii care nu există ar putea, dacă ei ar vrea, să nu mă mai lase să mă întorc.
Drumul spre şi în acolo e ca pe la noi: plin de gropi . Numai că mult mai rău decât la noi. Acolo nu investeşte nimeni pentru că nu are cine şi de ce, din moment ce nimeni nu recunoaşte că acea ţară ar exista. Ba, pardon! Investeşte Maica Rusie. Pentru că ea, ca orice măicuţă grijulie, îşi apără puii. Are acolo o întreagă armată, pe numele ei a 14-a: sunt tancuri – primul este camuflat, pe partea stângă cum trecem frontiera şi mergem spre Tiraspol – rotocoale de sârmă ghimpată şi ofiţeri ruşi, cu mitraliera pe umăr, la intrarea în Bender. Lor li se spune pacificatori. Eu nu am văzut nici o luptă. Cert e că ofiţerii au doi căţeluşi, unul alb şi altul negru, ambii creţi ca nişte miei. Căţeluşii sunt veseli, pacificatorii poartă uniformă militară, sunt blonzi cu ochi albaştri şi se cam încruntă la trecători.
Dar înainte să ajungem la Tiraspol, hai să vă spun cum e cu frontiera! Pe sosea, la un moment dat, apare ceva ce seamănă cu o vamă, iar din loc în loc sunt oameni îmbrăcaţi in uniformă, care cer pasapoarte, actele masinii, dovada plăţii asigurării, etc. In timp ce noi, toti cei care admiteam că acolo este o vamă, aşteptam uşor plictisiţi, uşor enervaţi, uşor contrariaţi să primim înapoi documentele şi să ne continuăm drumul, pe câmp, la vreo 50 de metri de noi, trecea un ţăran într-o căruţă trasă de doi cai…
Tiraspol. Unii spun că ar fi capitala ţării care nu există. Eu ştiu precis că este al doilea oraş ca mărime, după Chişinău, din Republica Moldova. Este un oraş aproape pustiu în care eşti strivit la tot pasul de simboluri militare şi de ce a avut mai bun propaganda sovietică. La fiecare pas îi întâlneşti pe Lenin, pe Putin sau pe Medvedev, iar în multe birouri de-ale „oficialităţilor”, dar şi pe stradă, vezi/înveţi întreaga istorie militară a Federaţiei Ruse, începând cu perioada Imperiului Ţarist. Deşi, aparent, este linişte şi nimic ieşit din comun nu se poate întâmpla, este suficient să fotografiezi un cazino pentru a simţi agresivitatea agenţilor de pază, este suficient să fotografiezi statuia lui Lenin din faţa „Guvernului” pentru a ajunge la închisoare, sub acuzaţia de spionaj, pentru că ai fotografiat obiective strategice, este suficient să nu faci nimic pentru a fi făcut deja ceva. Cum te aperi într-o ţară care nu există? Nu ai cum, pentru că, odată ajuns acolo, nici tu nu mai exişti.
Iar dacă eşti român sau, şi mai interesant, româncă întregul peisaj capătă o altă dimensiune: eşti duşmanul direct al ţării inexistente. In toţi anii în care am mers la Chişinău, cât PCRM era la putere, nu am fost nici pe departe ţinta unei propagande antiromâneşti atât de agresive cum mi s-a întâmplat să fiu în cele 6 ore de întâlniri la Tiraspol. De la clasicul „limba moldovenească” până la „imperialismul românesc” şi „Moldova Mare a lui Ştefan”, interlocutorii cu funcţii importante „in stat” mi le-au spus, rânjind, pe toate. Le mai auzisem, nici nu m-au impresionat, nici nu m-au enervat. M-am mulţumit să le zâmbesc. Ce-i drept, pe unul dintre ei l-am întrebat care este diferenţa dintre voinţa transnistreană şi cea rusă: s-a înroşit tot şi mi-a aruncat o privire furioasă. La răspuns nu am mai fost atentă, oricum îl ştiam.
Transnistria nu există. Este produsul unui discurs pe care noi, cu toţii, l-am acceptat ca atare pentru că, la un anumit moment, am fost state mult mai slabe decât suntem astăzi. Cum demantelezi un asemenea discurs? Revin la povestea cu trecerea „frontierei”: ţăranul care ne-a depăşit prin câmp avea treburi mult mai importante decât să se preocupe de limitarea sau delimitarea unor spaţii simbolice. El trebuia să muncească pentru a putea trăi, iar câmpul acela, singura lui sursă de venit, nu era nici moldovenesc, nici rusesc, nici transnistrean, era pur şi simplu un câmp. Discursurile geopolitice s-au oprit în căruţa acelui om.
Şi dacă, în loc să ne demonstrăm potenţa intelectuală, identificând, inventând, reinventând strategii, am face precum ţăranul cu pricina şi, ignorând discursurile impuse de alţii, ne-am concentra asupra unor soluţii de consolidare – politică, economică, energetică – a statului vecin, lăsând „conflictul” de dincolo de Nistru să se rezolve de la sine, într-o formă, sau alta?
E doar o părere, biasată de originea mea nesănătoasă: “româncă imperialistă”.
Sursa: La colţu’ străzii
