,,Pur şi simplu noi aicea ne-am deprins„, zice simplu un român din Balta pe un ecran din Bucureşti.
Marţi seară s-au strâns în jur de 60 de persoane la Clubul Ţăranului Român, unde la iniţiativa Institutului ,,Fraţii Golescu” pentru relaţii cu românii din străinătate a fost proiectat filmul documentar de 23 de minute al jurnalistului, prezentatorului şi realizatorului TV Marian Voicu despre un fragment de românitate pierdută în istorie, aceea a românilor moldoveni din stânga Nistrului. Suntem obişnuiţi să trasăm demarcaţii pe Prut, să ne referim la românii din dreapta şi din stânga Prutului. Când elaborăm o hartă mentală a Basarabiei, gândul nostru e întrerupt de Nistru. Ce se află la stânga acestui râu? Ei bine, prin intermediul materialului video realizat de Marian Voicu în urmă cu 11 ani, într-o singură zi, la Balta, fostă capitală a Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldoveneşti, care în 1929 a fost mutată la Tiraspol, aflăm că la Balta trăiesc români, ,,moldoveni” după cum se declară ei. Că Balta a fost loc de întâlnire al românilor care au respins politicile de deznaţionalizare impuse de ruşi (veniţi în teritoriu în 1792), apoi de ucraineni şi care au conturat primele forme de emancipare naţională, printr-o mişcare constituită în jurul unui părinte devenit ieromonah, Inochentie. ,,Inochentiştii” refuzau să lucreze la stat, să urmeze serviciul militar, să studieze în şcoli ucrainene. Învăţau după Biblie şi după cuvântul părintelui Inochentie, „abatere” pentru care cei mai mulţi dintre ei au fost deportaţi în Siberia, în frunte cu ,,părinţelul românilor din Basarabia, Transnistria şi de dincolo de Bug”. Cele mai dure represiuni le-au suferit clericii, cu un pauză, în cei trei ani de respiro (1941-1944). Biserica de la Balta a fost redeschisă în prezenţa mareşalului Antonescu, în 1941.
Moldovenii din ,,cealaltă Transnistrie” nu beneficiază de şcoală, de slujbă religioasă sau de presă în limba română. Vorbesc ceea ce ei numesc ,,limba moldovenească” (marcă a politicii de deznaţionalizare), ceea ce s-a păstrat în familie sau în comunitate. ,,Asta-i limba noastră de sat„, i-a mărturisit un român din Balta lui Marian Voicu, precizând şi că în şcoală a învăţat numai în limba rusă. Lipsa de perspectivă în ceea ce priveşte studiile sau obţinerea unui loc de muncă îi determină pe tinerii din Balta să fie mai puţin sensibili la trecutul istoric şi mai mult la prezentul apăsător, aceştia vorbind mai puţin română şi mai mult ucraineană.
În urma realizării filmărilor la Balta, Marian Voicu a primit interdicţie de a mai pătrunde în Ucraina timp de 5 ani, fiind acuzat, alături de cei doi colegi de echipă, de incitare la ură interetnică. Anunţul a fost facut de Direcţia Regională de Securitate din Odesa în ziarul rusesc ,,Komsomolskaia Pravda”. Şi astăzi, Marian Voicu este de părere că autorităţile române, în special Ministerul Afacerilor Externe, sunt temătoare în raportul cu ucrainenii şi îi tratează pe jurnalişti ca pe nişte ,,încurcă-lume”. Exotismul problemei românilor din stânga Nistrului este reflectat, astfel, şi de absenţa unor reacţii ale statului român la cazurile de încălcare a unor drepturi ale românilor (etnici români sau cetăţeni români) pe teritoriul ucrainean. Totodată, Marian Voicu a semnalat necesitatea demarării unor cercetări de teren în Transnistria ucraineană. Ar fi acestea posibile acum, la 11 ani după ce unui jurnalist i-a fost „suspendat” dreptul de a se întâlni cu românii din stânga Nistrului? 5 ani de interdicţie pentru o zi de cercetare?
Pentru curaj şi pentru acea semnalare sau conştientizare pe care americanii o definesc ca „awarness”, lui Marian Voicu i-au fost inmânate în cadrul evenimentului de aseară două diplome, una din partea Institutului European pentru Drepturi Civile şi cealaltă din partea Asociaţiei Culturale ,,Pro Basarabia şi Bucovina”.
Îi sunt şi eu recunoscătoare lui Marian Voicu pentru singurele imagini filmate într-o zonă în care românii trebuie condamnaţi… la neuitare.
P.S. La 1 decembrie va fi lansat postul Radio România Chişinău, care va putea fi ascultat şi la dreapta, şi la stânga Nistrului…
P.P.S. Tot aseară l-am întâlnit şi pe strănepotul istoricului şi scriitorului transnistrean Nichita Smochină, despre care vom povesti în curând, aici, pentru că… l’histoire oblige.
Mai multe detalii despre „cealaltă Transnistrie” aflaţi accesând acest link.
