– diplomatul, vodca şi tancul –
După vizita la partid povestită săptămîna trecută, a urmat cea mai interesantă întîlnire. Un om mic, îndesat, gras, cu mîini groase şi faţa roşie. Valeri Liţcai a fost ministru de Externe al Transnistriei timp de 18 ani. Şi nu ascunde asta, dimpotrivă, respiră o atitudine atotştiutoare, îi enumeră pe toţi negociatorii moldoveni cu care a vorbit de-a lungul anilor. Se prezintă ca un transnistrean tipic, la a cincea generaţie, o familie amestecată de ruşi, ucraineni şi moldoveni. Lucra la Chişinău cînd a izbucnit războiul, apoi a ales să se mute la Tiraspol. Mai apoi mi-a povestit cum şi-a lăsat apartamentul de la Chişinău gol şi cum după o vreme a găsit pe cineva cu traseu invers, adică plecase din Tiraspol la Chişinău, aşa că au făcut schimb de case. Ce nu mi-a spus, dar am aflat de la alţii e că Smirnov l-a scos pe bară după atîta vreme din motive obscure, cel mai probabil, spune lumea – pentru că începuse să aibă probleme cu alcoolul.
Începe şi el ca toţi ceilalţi cu istoria problemei. Doar că o ia de mai devreme. De la generalul Kutuzov. Ne povesteşte cum a găsit documente la Moscova după care în 1812 Kutuzov a avut de ales între graniţa pe Prut şi cea pe Siret. După el ar fi fost mai bine ca Rusia să ia atunci Moldova pînă la Siret, aşa încît nu s-ar mai fi despărţit moldovenii în două părţi. De ce nu a făcut Kutuzov asta? Pentru că „ruşii“ – spune Liţcai – au avut mereu această tactică, să încurce lucrurile, cum a făcut şi Stalin, să amestece popoarele astfel încît să depindă de ei. Dacă te uiţi pe hartă, e evident că graniţa pe Siret ar fi fost la fel de arbitrară ca şi cea de pe Prut în perspectivă istorică, dar Liţcai părea că regretă sincer pierderea. Era în esenţă o pledoarie pentru faptul că Transnistria nu are nici o legătură cu Republica Moldova. Au fost băgate de Stalin la un loc, forţat. O urmare directă a pactului Ribbentrop-Molotov – spune omul nostru – care adaugă că normal ar fi ca urmările pactului să fie anulate, iar Transnistria să-şi vadă de drumul său.
Rămîn mască la argument. Dar el continuă neabătut. De ce nu se unesc cele două părţi ale Nistrului? Păi, cu ce bani? Cine plăteşte? Şi cine garantează securitatea noastră? Va izbucni iar războiul, vreţi asta? Să trimită Europa trupe aici, de ce nu o face?
Cînd termină în sfîrşit, pun o întrebare: spuneţi că singura motivaţie pentru care sînt trupe ruse aici e că Europa nu e dispusă să trimită oameni. Dar dacă mîine un guvern european – Germania să spunem – ar spune că trimite 2000 de soldaţi pentru menţinerea păcii, Tiraspolul ar accepta? Aaa, prietenul din România (spune „România“ cu un zîmbet şiret din care ar trebui să subînţeleg ceva) a pus o întrebare dificilă. La care alege să răspundă într-un mod simpatic. Eu spusesem Germania la întîmplare, era doar un exemplu de ţară care are totuşi relaţii foarte bune cu Rusia şi este respectată. Luţcoi zice: ştiţi, istoria a creat nişte probleme aici, sînt anumite ţări care, înţelegeţi cum e cu istoria, nu ar fi binevenite. Germanii nu ar fi bineveniţi, nici turcii, nici ungurii. A, da, bineînţeles, nici românii (iar zîmbetul cu subînţeles). Sînt popoare în Europa cu care nu am avea nici o problemă, de pildă spaniolii sau cehii. Dar nu au experienţă în zone de conflict. Cine ar putea să o facă? De pildă, olandezii, ei au avut trupe şi în Bosnia, sau belgienii, că au experienţă postcolonială. Omul are aerul unei mirese care alege dintre mai mulţi peţitori. Deci, s-a decis, belgienii i-ar putea înlocui pe ruşi. Cum toată lumea e perplexă şi sînt trei polonezi în grupul nostru, adaugă repede: a, da, şi Polonia, polonezii ar fi şi ei buni. Dar, vedeţi, e complicat, de fapt nimeni nu vrea să trimită trupe, doar Rusia. Unul dintre polonezi vrea să ia cuvîntul. Pentru un moment cred că se va oferi să trimită trupe, ar fi fost o scenă colosală. Dar nu repetă decît întrebarea mea în altă formă: deci, dacă UE se pune de acord, Tiraspolul ar accepta? Fostul ministru se lansează într-o tiradă lungă despre lipsa unui mandat clar, ar trebui să fie cu un mandat OSCE, el a pus chestia asta într-un document oficial, dar de fapt nimeni nu ştie ce e acela mandat OSCE, există mandate ONU, mandate NATO, dar ce e ăla mandat OSCE? Deci, vedeţi ce complicat e?!
E foarte bun la ce face, tipicul diplomat sovietic: nu zice direct „nu“, ci ridică atîtea probleme colaterale din care reiese că interlocutorul e vinovat de situaţie, încît trebuie ca acesta să lase baltă problema. Un coleg norvegian îl întreabă dacă pînă la urmă se va ajunge la o separaţie geostrategică: Moldova în UE, Transnistria în Rusia. A, chestia asta! Dă din mîini cu un aer exasperat-plictisit. Uitaţi ce este! (se enervează). Cît am fost ministru, am avut mii de contacte cu oficiali ruşi. Noi mereu le ziceam: vrem să fim parte din Federaţia Rusă. Ei mereu îmi ziceau că nu. Never, never, never. E prima dată cînd foloseşte cuvinte în engleză, vorbise numai în rusă. Aşa îmi spuneau: niciodată nu vă vom accepta ca parte a Rusiei. Deci, despre ce discutăm? Cît despre Moldova în UE, îmi vine să rîd (se relaxează). Nu se va întîmpla nici în 100 de ani. Aşa, şi eu aş vrea să fiu parte a Elveţiei. Să fie Transnistria canton elveţian. Mă primesc? Nu. Haideţi să vorbim serios. Şi iar zîmbeşte ca şi cum la aşa ceva nu ai ce să răspunzi.
Şi aşa decurge discuţia. Care se continuă la masă, în stil rusesc – icre, peşte, vodcă, vin. În drum spre restaurant, Luţcoi vine să stăm de vorbă, apoi rămînem unul lîngă altul la masă. Pare că mă simpatizează, aşa că trăncănim. Eu nu ştiu rusă, el vorbeşte prost engleză, aşa că ne înţelegem aproximativ, cu ajutorul semnelor şi al vodcii. Îi spun că totuşi anularea pactului Ribbentrop-Molotov ar însemna ca Basarabia să revină la România. Se uită fix la mine şi schimbă vorba. Îl ştii pe cutare? Cum îl cheamă…, ăăă, Dinu, mare diplomat. Am discutat mult cu el în anii ’90. Şi cu Năstase m-am întîlnit, bun şi el, după aia a ajuns prim-ministru. Îmi spune o poveste încurcată din care înţeleg că România a avut nişte observatori militari acolo înainte de luptele din 1992, dar au ratat şansa să oprească războiul. Cum să facă asta, cu atîtea mii de soldaţi ruşi şi voluntari cazaci? He, he, ai voştri au fugit imediat, ca şi ucrainenii.
Terminăm întîlnirile programate, aşa că vrem să mai vedem puţin din Tiraspol. Un oraş ponosit şi trist. Singurele construcţii noi vizibile sînt la stadionul Sherrif. La sediul guvernului, uriaşa statuie a lui Lenin păzeşte bulevardul, vizavi de el, un tanc pe un soclu şi monumentul eroilor. De o parte cei din Afganistan, de cealaltă cei căzuţi în luptele din 1992 pentru independenţa Transnistriei. Noi, grupul de străini, întîrziem, facem poze. O adolescentă blondă şi frumoasă ne vede la tanc şi e atît de fericită să vadă străini că insistă să facă poze cu noi. Organizatorul din Moldova începe să se îngrijoreze, cele zece ore sînt pe terminate. Un miliţian se ia de noi, se pare că nu avem voie să facem poze pe stradă. Sfîrşit.