…n-ai auzit vorbindu-se rusa pe stradă?Mi-a fost dat ca de nenumărate ori să aud această întrebare. A venit de peste tot, de la români din dreapta şi din stânga Prutului, de la simpli curioşi până la oameni înlănţuiţi în stereotipuri pe care le ştim cu toţii. Le-am răspuns mereu cum m-am priceput mai bine însă azi, ca niciodată, am ocazia de a mă face şi înţeles.
Asta pentru că ieri, în stradă la Chişinău, am apucat să surprind câteva ipostaze care mi-au încreţit pielea şi pe care vi le redau mai jos. Prima a fost atunci când, la intrarea în PMAN ne-a aşteptat un grup de protestatari
antiunionişti. Iniţial aliniaţi, păreau a fi mulţi şi pentru o clipă mi-au trecut prin faţa ochilor imaginile programelor de ştiri din aprilie 2009, cu pavelele din centrul Chişinăului zburând care încotro, fără vreo ţintă precisă. Revenindu-mi repede din momentul de uluială, m-am trezit între cele două cordoane de poliţişti, împreună cu mulţi alţi doritori de portofolii foto.
Comuniştii erau tot mai insistenţi, nu prea voiau să ne lase să trecem şi chiar începuseră să strige ceva în rusă… dacă ar fi dorit cu adevărat să ne transmită ceva, ne-ar fi vorbit în română. De cealaltă parte, fluierăturile şi vorbele de ocară la adresa duşmanilor nu au întârziat să apară, în timp ce poliţia începea tot mai greu a face faţă mulţimii revoltate de aşa surpriză. Momentul de uluială a început atunci când, din amalgamul de trupuri, steaguri tricolore şi caschete negre, şi-a făcut apariţia un bătânel cu drapel tricolor. Îmbrăcat
elegant, ca pentru zi de sărbătoare, cu mersul greoi al anilor înaintaţi dar hotărât precum al unui june, s-a dus fix spre opozanţi. Fără măcar un moment de ezitare, fără a-şi pune problema vârstei înaintate, avea înfăţişarea şi îndârjirea unui om care nu mai are ce pierde… ,,Ce-o fi, o fi!’’, părea a-şi spune. Deodată, o namilă de om (probabil poliţist civil) îl opreşte şi îl îmbrânceşte, în timp ce un tânăr îl ia deoparte şi îl duce pe trotuar…
,,Lasă-i nene, ei sunt o mână de oameni… uite câţi suntem noi!’’… îl consolează el. Bătrânelul priveşte însă fix spre antiunionişti, muşcându-şi buza de supărare, cu mimica unui om care îşi retrăieşte prin ei toate siberiile şi caznele care l-au încercat de-a lungul vieţii. Regretă că nu a apucat să le bată obrazul iar noi regretăm că el n-a apucat să vadă România reîntregită…
poate că asta l-ar fi întinerit cu ani de zile, ca în poveştile cu feţi frumoşi.
Comuniştii sau ce-o fi fost ei n-au rezistat mult acolo. Simţul datoriei sau poate sentimente româneşti ascunse de nevoie de către etica uniformei i-au făcut pe poliţişti să- i împingă spre trotuare pe musafirii nepoftiţi. Zîmbim din nou, înaintăm victorioşi, n-a zburat nici o pavelă… Nimeni nu observă cum un om la vreo 40-50 de ani rămâne pe loc pentru că mai are o luptă de dus, o luptă numai a lui… Un drapel comunist, răpit de la nefericiţii care acum ne privesc neputincioşi de pe trotuar, se face ferfeniţă în mâinile lui. Cu beţele e mai greu, dar cale de întoarcere nu este şi într-un final secera şi ciocanul devin una cu pământul. Mâinile i se ridică victoriase spre cer şi străfundul plămânilor îi scapă un ,,Basarabia e România!’’ care nu mai lasă loc de alte comentarii sau îndoieli. Imaginea celor doi mi-a rămas pe retină asemenea unei piese puse pe repeat. Puteau foarte bine sta acasă, la un şah cu alţi pensionari, respectiv la un grătar. Au ales totuşi să fie acolo devenind fără voia lor protagoniştii unor scene pe care mulţi dintre noi, români obişnuiţi de cele mai multe ori să ne îmbufnăm şi să ne bârfim ţara pe oriunde mergem, ar
trebui să le revedem iar şi iar, în linişte, luându-ne notiţe.
Când îţi ignori vârsta şi neputinţa pornind să înfrunţi o mulţime frustrată, spălată pe creieri şi dezlănţuită, când te trezeşti într- un asemenea hal încât să dai de pământ cu o bucată de pânză la urma-urmei, toate acestea întâmplându-se la Chişinău din motive de limbă şi neam, atunci nu mai încape dubiu că acel impuls, acel gând care te împinge spre acele gesturi este în limba română. Pentru oameni ca ei vin în Basarabia şi oriunde mă aşteaptă, pentru că ei sunt români. Cunosc destui şi mă mândresc cu asta.
Foto: Iulia Modiga/InfoPrut
