„Un pays qui n’aime pas sa langue” e titlul unui articol scris de Jean Psichari, ilustru sociolingvist care a tratat în lucrările sale numeroase probleme ale limbilor aflate în contact. Fără a face referiri la conținutul articolului, titlul mi se pare că se pliază perfect cu situația societății din Republica Moldova. Noi reprezentăm o țară care nu-și iubește limba, noi suntem o țară care nu-și vrea istoria.
În trecutul, prezentul și viitorul nostru limba și istoria sunt elemente
cruciale, care ne definesc drept un popor ce se zbate între acceptare și stigmatizare. La trecutul zbuciumat al Basarabiei, prezentul e la fel de tulbure, iar viitorul nu se anunță mai liniștit.
Cu toții am urmărit evenimentele ce au ținut de alegerea președintelui. Pe parcursul celor aproape trei ani în care nu am avut președinte multe lucruri m-au făcut să fiu dezamăgită de guvernarea moldovenească, însă cel mai mult m-a indignat a fost acea născocire care poartă numele de „test al statalității”. Înțeleg că autorul este Igor Dodon, un mare apărător și susținător al „limbii moldovenești” și al statalității noastre de nezdruncinat. Și în ce a constat, mă rog, acest test? De fapt, cred că întrebarea se dovedește a fi retorică, având în vedere că autorul așa-numitului test e un comunist convertit de curând la socialism, dar care
se mândrește să fie un „adevărat” statalist. Oare potențialul (și alesul președinte) a trebuit să-i promită solemn că nu va schimba denumirea limbii naționale din Constituția și că nu va milita niciodată pentru unirea cu România? Ori de câte ori cineva pronunță în apropierea „marelui
apărător al patriei Moldove” cuvinte precum România, limba română, istoria românilor, acesta se aprinde la față și spumegă de ură. Dacă pe el nu-l oprește nimeni să se autoidentifice cu (presupusa) limba și etnia moldovenească, de ce îl deranjează cei care au deopotrivă același drept ca și el – să se autoidentifice a fi români?
Tot zilele trecute Partidul Comuniștilor amenința că va milita pentru anularea și zădărnicirea Marșului Unirii care s-a petrecut pe 26 martie la Chișinău. Câțiva membri ai organizației „Patrioții Moldovei” au și încercat să creeze altercații cu simpatizanții unirii. Amintind doar aceste câteva exemple ajung la concluzia că a fi român și a vorbi românește în
Republica Moldova, în țara noastră de baștină, este un comportament extrem de deranjant nu doar pentru comunitatea rusofonă, ci și pentru moldovenii sadea de pe meleagurile autohtone. Unii dintre noi au rămas ancorați puternic în defuncta Uniune Sovietică, având impresia că a vorbi limba maternă corect și cu dragoste este egal cu a fi un țărănoi, un necioplit.
Cel mai deranjant este că nu de rușii noștri trebuie să ne fie frică, ci de moldovenii convertiți, cu mentalitate de mancurt, de moldovenii care au crezut și cred în născocirile propagandei sovietice care au inventat limba și poporul moldovenesc ca fiind diferite și de sine stătătoare de limba și poporul român. De ei trebuie să ne temem! Ei sunt adevăratul obstacol care ne împiedică să ne iubim și să ne vrem istoria. Pentru majoritatea națiunilor, limba și istoria sunt ceea cu ce se mândresc cel mai mult, sunt lucrurile cele mai de preț pe care le au. Bunicii noștri, în trecut au apărat aceste lucruri cu prețul vieții și al sângelui doar că noi, urmașii lor, astăzi, să ne renegăm rădăcinile și să uităm jertfa lor. Noi nu ne vrem limba. Noi nu ne vrem istoria. Și când mă uit la evenimentele de la Chișinău, la Marșul Unirii, undeva în adâncul
inimii cred că, totuși, mai există speranță ca într-o zi să ne dăm seama că rătăciți am fost, însă ne-am dat seama la timp de valorile noastre, de trecutul și viitorul nostru românesc. Vreau ca într-o zi să spun cu inima, cu tot sufletul că suntem o țară care-și iubește limba, o țară care-și
apără istoria.
Autor: Lilia Cazacu pentru InfoPrut
Foto: Iulia Modiga/InfoPrut
