Mi-am petrecut prima jumătate a zilei citind ceva ”interesant”. Când pun ghilimele la interesant nu înseamnă neapărat că sunt ironică, ci pur și simplu adopt o atitudine față de acel material, una indecisă, mai ales că materialul în cauză ne afectează. Poate indirect, dar ne afectează.
Ca să nu mai lungesc prea mult vorba și să nu măresc suspansul aiurea vă spun că este vom discuta în cele ce urmează despre Strategia de dezvoltare a nerecunoscutei republici nistrene până în anul 2025. Ei își fac strategii. Nu este o noutate poate, dar încă mă mai miră faptul că noi aflăm ultimii despre lucrurile care se întâmplă în jurul nostru. Și eu am fost ignorantă. Dacă nu-l căutam pe Marian Lupu pe site-ul Sovietului Suprem de la Tiraspol, nu cred că găseam acest document.
Textul strategiei este destul de mare. 225 de pagini. Pentru unii dintre noi ar putea însemna câteva ore de lectură inutilă, dar pentru cei care au pretenția că sunt experți în conflictul transnistrean, citirea cu mare atenție a materialului ar putea însemna o mai bună înțelegere a modului în care ar putea evolua lucrurile pe celălalt mal al Nistrului în perioada imediat următoare, sub o nouă conducere, fie ea și nerecunoscută.
Nu sunt adepta analizelor rigide. Iată de ce voi încerca să prezint câteva idei din acest material într-un stil, poate, mai puțin academic.
Cu ce începem? Ca de obicei: cu începutul.
Atunci când vorbim despre un document care este elaborat la Tiraspol nu trebuie să ne mire faptul că el are un conținut ușor mai mult orientat spre Moscova: politica ne-o aliniem la ce spune Kremlinul, economia o adaptăm piețelor rusești, cultura ne-o supunem rușilor și așa mai departe. Se poate simți în cuvintele mele un pic de furie, dar este greu să-ți păstrezi calmul, atunci când citești ca un simplu cetășean un text, care începe cu un citat de-al lui Vladimir Putin, în care acesta practic recunoaște existența statului ”Republica Moldovenească Nistreană”:
”De curând au fost celebrați 21 de ani de la fondarea republicii. În anii care au trecut am reușit să obținem multe lucruri în ceea ce privește edificarea instituțiilor societății civile, soluționarea unor probleme socio-economice dificile. Rusia a fost întotdeauna alături de transnitreni, ajutându-i să construiască o viață pașnică, să asigure stabilitatea și securitatea în regiune.”
21 de ani de la fondarea republicii … . Și ce dacă oficial nu recunoaște Rusia acest stat, care apare sub abrevierea ”RMN”? La urma urmei cine este el, Putin, care a fost citat de către autorii textului? Un politician. Rusia în continuare oficial nu recunoaște nimic. Pur și simplu nu-i convine să recunoască nimic. Deocamdată.
Încă de la începutul Strategiei autorii susțin că nerecunoscuta republică nistreană este un stat. După câteva pagini se autosesiează și recunosc că până la a obține statalitatea mai este cale lungă. Dar în primele pagini ei insistă asupra faptului că acum când au obținut deja recunoașterea statalității au mai rămas nesoluționate doar problemele social-economice prin adoptarea unui model de dezvoltare economică adecvat.
Transnistrenii aleg modelul de dezvoltare economică, de parcă ar fi o fufă preocupată de ultimele tendințe ale modei: ”Hm, oare s-ar potrivi modelul Singapore sau cel al Taiwanului? Hm, al Taiwanului e mai adecvat. Nici ei nu au fost recunoscuți mult timp. Dar e mai dur. Hm, Moldova nu este China. Hm, poate cel irlandez? E mai european… . Hm… .”
Și în toată această perioadă de ezitare între culorile modelului, pardon măsurile care trebuiesc adoptate, liderii nerecunoscuți de la Tiraspol folosesc autosugestia ca metodă de convingere că: statutul de republică nerecunoscută nu este un impediment pentru alegerea unui model de dezvoltare economică (în cazul fufei, lipsa banilor cash nu e un impediment, atâta timp cât nota de plată poate fi trecută pe numele mai multor deținători de conturi bancare). Dar ce te faci când ai doar un singur creditor și acela este Rusia? Apare necesitatea găsirii unei alternative de portofel. Rusia nu este portofel fără fund și are prea multe regiuni pe care le întreține de prea mult timp… . Până una, alta, cineva face strategii de dezvoltare pe termen mediu, uitând că anumite conturi bancare au fost puse sub sechestru.
Între timp, conținutul documentului stabilește anumite priorități. Una dintre ele este cunoașterea limbii ruse de către majoritatea populației. Doar așa va fi posibilă aprofundarea cooperării multilaterale reciproc avantajoase cu partenerul strategic – Federația Rusă.
Să nu ne supărăm. Da, Rusia este partener strategic, dar și Republica Moldova este partener. Ce-i drept, nu avem epitetul de strategic, dar ”merge” și așa. Suntem destul de importanți pentru economia nistreană: pentru transport, comunicații. Până una, alta, cele care se fandosesc sunt autoritățile de la Chișinău. Nerecunoașterea aceasta internațională (of, politicienii aceștia din Republica Moldova) este o piedică pentru dezvoltarea economică: certificarea produselor, dubla impozitare vamală și cotele de export limitate (cele impuse de UE, dar și de Rusia), nu permit dezvoltarea calitativă a economiei nistrene, care de cele mai multe ori este dependentă de dispoziția ”vecinilor” capricioși. O soluție bună pentru a obține schimbări calitative ar fi diversificarea piețelor de desfacere. Dar există o mică problemă: unde? Parcă, parcă ar fi o soluție spațiul CSI. Dar cât este el de ”soluție” acest spațiu?
Și dacă nici în ”spațiu” nu putem pluti deocamdată, ne întoarcem în regiunea noastră începem să analizăm situația: trebuie să asigurăm stabilitatea macroeconomică! Cum? Simplu: autoritățile trebuie să controleze prețurile la bunurile și serviciile de primă necesitate, trebuie să fie îmbunătățit mediul de afaceri, trebuie stimulate exporturile, trebuie încurajată producerea bunurilor cu taxă pe valoare adăugată înaltă, trebuie să fie formate ramuri economice noi, care să folosească tehnologie avansată, trebuie încurajată dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii.
Toate aceste măsuri au la bază câteva argumente-curiozități. Primul dintre ele ține de faptul că 50% din bugetul de stat al regiunii separatiste transnistrene este format de patru întreprinderi. Al doilea argument ține de faptul că datoria externă a Transnistriei în raport cu PIB-ul constituie 240% (cea mai mare parte este datoria pentru gazele naturale), iar datoria publică este și ea în creștere. Al treilea argument ține de indicii demografici: populația totală a Transnistriei (conform datelor prezentate în Strategie) este în prezent de 515,7 mii persoane, adică în 20 de ani de ”statalitate” închipuită a scăzut cu 165 mii de locuitori sau cu 25% (migrație și mortalitate mare). Într-o economie funcțională acest lucru cât de des este întâlnit? Ori dacă ai pretenția că ești stat cu indicatori macroeconomici mai înalți decât ai vecinilor tăi, susții că abia acum începe să te afecteze criza economică, prognozezi o creștere economică anuală de 8 – 10% pe an (spre comparație: Rusia a prognozat o creștere economică între 3,5 și 4,5%), cu siguranță nu te poți baza doar pe patru agenți economici să-ți susțină cheltuielile bugetare.
Ce faci în asemenea condiții? Ce faci ca să ridici nivelul de trai al locuitorilor regiunii, cum creezi 15 mii de locuri de muncă în câțiva ani, astfel încât strategia să aibă un conținut veridic? Simplu! Pui la cale o zonă de liber schimb. O creezi. Și începi să te rogi ca să vină un investitor străin, nu are importanță originea (dar dacă ar fi din Rusia, tot ar fi mai bine), ci intenția de a injecta mijloace financiare în economia transnistreană în schimbul unor facilități suplimentare. Iar dacă investitorul străin se va lăsa prea mult așteptat, încerci un plan B – stimularea investițiilor din capital local, adică încerci să-i convingi pe ai tăi că se merită, le promiți reforme, le promiți credite accesibile, le spui că o să le asiguri și o să le protejezi dreptul la proprietate privată. Toate acestea cu un singur scop: ca să crească nivelul de colectare a taxelor și impozitelor la bugetul de stat, pentru că la capitolul nivel de trai doar oficial este bine, dacă sapi mai adânc observi fisurile din sistemul instituțional atât de mult lăudat de experții locali și nu numai.
În loc de concluzie, o să îi îndemn pe cei care au drept preocupare academică analiza evenimentelor din această regiune să citească acest document. Vor găsi lucruri interesante pe care eu le-am omis intenționat. Cele mai multe țin de modul în care autoritățile nerecunoscute de la Tiraspol confirmă faptul că nu-și doresc deloc statalitatea, ci doar apropierea cât mai urgentă de realitățile economice, politice, legislative, culturale și sociale din Rusia.
