Citeam azi pe un portal de știri de la Chișinău că Vladimir Putin a recunoscut cu voce tare că suntem partener strategic al Federației Ruse. Bine, nu suntem unici. Mai sunt și alții ca noi: cam câte state membre are CSI minus Rusia, că doar un stat nu poate să fie propriul partener strategic. Deși, dacă mă gândesc mai bine, transformarea trebuie să vină din interior și doar mai apoi de la ceilalți.
Dar nu despre asta e vorba.
Mie mi s-a parut un pic patetic discursul, adică așa un pic lacrimogen, un pic fals și cu un singur mesaj clar: cum naiba să vă mai conving să aderați la proiectul meu de Uniune Eurasiatică?
Fac apel la ”argumente”: amintesc de istorie, de trecut comun, de relații cultural-sociale stabilite acum câteva secole, de colaborare comercială, de cel de-al doilea război mondial (cum care război mondial? acela care a început pe 22 iunie 1941, nu acela care a început în 1939 și unde noi am semnat un pact secret) și încep să uit că CSI e o fantomă care bântuie prin ceea ce se numeste ”vecinătatea apropiată”, un for internațional în care nici eu ca rus nu am încredere și nu înțeleg cum de am reușit să cheltui atâtea resurse pe ceva care nu funcționează decât pentru a organiza summit-uri formale și informale.
Eu m-am încăpățânat și am citit tot discurul lui Vladimir Putin. Așa procedez eu: îmi torn singură venin în vene. Norocul meu că îmi trece repede.
Acum pe scurt ce a spus Putin:
– imediat după investirea mea în funcția de șef al statului, primele acțiuni organizate au fost summit-ul informal al șefilor de state CSI și cel al OTSC, pentru a demonstra importanța proceselor integraționiste în spațiul ex-sovietic și rolul pe care îl au aceste organizații regionale pentru atingerea unor obiective comune;
– nu putem funcționa eficient unii fără alții, suntem supuși unor noi amenințări externe și împreună trebuie să contribuim la schimbarea ordinii mondiale;
– hai să mă mai laud un pic cu Uniunea mea Vamală cu Belarus și Kazahstan și alte structuri nefuncționale din spațiul ex-sovietic, care există doar pentru că le mai resuscitez eu din când în când să nu moară de tot;
– mesajul subliminal: vreau ca voi toți să aderați la Uniunea Eurasiatică, că doar nu degeaba am menționat de atâtea ori rolul pe care îl au aceste inițiative regionale cărora le-am dat formă (de conținut nu ne-a mai ajuns) în a vă ține cât mai aproape de noi în a atinge OBIECTIVE COMUNE.
Acum să revenim la titlu: Parteneri Strategici.
Pornim de la faptul că niciun parteneriat nu se face în detrimentul obținerii unor beneficii sau atingerii unor interese. Putin pune accent pe integrarea economică pentru a obține beneficii politice și de securitate. Asta presupune că ne poate pune la dispoziție un model economic reușit, capabil să producă transformare calitativă, structurală. Eu zic că Rusia actuală nu dispune de un asemenea model, iar ceea de ce dispune, adică Uniunea Vamală și Tratatul despre Zona de Liber Schimb este insuficient pentru a produce credibilitate și dorință suplimentară pentru crearea în cadrul CSI a unei uniuni politice și economice.
Dacă tot vorbim despre procese de integrare economică, atunci și abordarea trebuie să fie una economică. Conform dicționarului de business partener strategic înseamnă: ”party with wich a long-term agreement is reached for sharing of physical and/or intellectual resources in achivement of defined common objective.”
În mod normal un parteneriat strategic trebuie să aibă priorități de politică externă comune. Când te uiți cu lupa în cadrul CSI, atunci observi că prioritățile, dar mai ales vectorii și viziunile statelor membre sunt diferite. Unii vor în Uniunea Europeană, iar alții privesc spre Asia. Problema e că niciunul dintre ei nu au reușit să-și definească interesele naționale clar și hotărât.
Suntem în spațiul ex-sovietic unde interesul personal este de multe ori confundat cu interesul național. Așa procedează și Putin, așa procedează majoritatea șefilor de state. Nu spun nimic nou, e suficient să ne uităm peste evenimentele din spațiul ex-sovietic de pe la 1991 încoace. Am moștenit nu doar un sistem putred, dar și o mentalitate de care nu mai putem scăpa nici după douăzeci de ani. Ne place să conviețuim cu ea. Suntem comozi.
La ce asistăm în prezent?
Rusia a înțeles că aceste obiective și priorități de politică externă, care teoretic formează un parteneriat strategic, s-au schimbat. Asta înseamnă că trebuie să creăm altele, la fel de comune sau cel puțin să creăm senzația de ”comun”. Și dacă prioritățile s-au schimbat, s-au transformat, a sosit timpul ca și instrumentele să fie altele. O Uniune Eurasiatică pare să fie, în viziunea partenerului nostru strategic ”Putin”, adică Federația Rusă, cel mai potrivit în acest moment.
La final l-aș întreba pe Vladimir Putin: care sunt acele noi obiective și priorităție de politică externă, care ar argumenta calitatea mea de ”Partener Strategic” al Rusiei? Cum pot eu să îmi asum anumite obligații, dacă nu dispun de resursele necesare pentru îndeplinirea unor asemenea idei mărețe, care se conțin în proiectele de integrare regionale rusești vechi și noi?
Eu cred că atunci când Vladimir Putin a rostit ”partener strategic” Republica Moldova nu s-a simțit… .
Foto: kremlin.ru
