Născut a doua oară
L-am cunoscut pe dr. Ciuhrii în biroul său din strada Toamnei. Îmi imaginasem un bărbat scorţos, distant, vorbind puţin şi la obiect, aşa cum ne aşteptăm de obicei să fie cercetătorii care şi-au petrecut zeci de ani în laboratoare. Surpriza mea a fost să găsesc un domn cu voce blândă, dispus să povestească. Arăta ca un boier moldovean aşezat în veranda conacului, într-un amurg de vară, să înşiruie ascultătorilor peripeţiile vieţii sale. Şi nu au fost puţine într-o Basarabie transformată în republică sovietică la scurt timp după ce Mircea Ciuhrii venise pe lume în casa din Moara de Piatră, un sat de români basarabeni înstăriţi, mulţi dintre ei dispăruţi pentru totdeauna în sălbăticia Siberiei.
„Tatăl meu a fost un om harnic, gospodar, cultiva hectare întregi cu cartof. Pentru el a fost o lovitură grea confiscarea pământurilor şi trecerea lor la colhoz. Nu s-a opus, fiindcă altfel l-ar fi înghiţit Siberia, şi avea doi copii de crescut. Mă trezeam dimineaţa şi îmi auzeam părinţii vorbind că săteanul cutare a fost luat pe sus şi dus nu se ştie unde. Eu am deschis ochii pe lume în timpul lui Stalin. Nu am cunoscut viaţa dinainte, însă din povestirile celor mai în vârstă ştiu că se trăia frumos, chiar dacă oamenii munceau din greu, dar erau mulţumiţi de averea pe care reuşeau să o strângă.”
Pe dulapuri zac de-a valma, trofee aurite, diplome, o fotografie de familie, un portret al biologului, cutii de carton, cărţi, afişe, planşe. În bibliotecă, stau ticsite cărţi cu titluri în rusă şi în româneşte. E semnul clar că omul acesta care a împlinit de curând 68 de ani a trăit în două lumi separate nu numai de un râu şi de un gard de sârmă, dar şi de zidul unei minciuni pentru care a aşteptat zeci de ani ca să-l vadă năruit. Până atunci a trebuit şi el, ca toţi tinerii acelor vremuri, să îşi caute un drum în viaţă, chiar dacă pe drumul acela stăpânul sovetic îi poruncea să se dezică de identitatea de român. Colhozul distrusese vechile proprietăţi agricole din Moara de Piatră. Tinerii mai răsăriţi plecau la şcoală la Chişinău sau la Bălţi, şi de aici unii dintre ei ajungeau mai departe în oraşele mari ale Imperiului, la Moscova sau Leningrad.
Mircea Ciuhrii a învăţat la Bălţi, apoi la Tiraspol, unde a studiat biologia. Când se pregătea să treacă în anul IV, s-a trezit cu un ordin de încorporare. Fără nicio şansă să scape de serviciul militar picat din senin pe capul lui. Studentul nu a reuşit decât să dea o fugă până acasă, la Moara de Piatră, ca să respecte tradiţia petrecerilor organizate de orice familie cu băiat chemat sub arme. A petrecut o noapte întreagă cu prietenii şi rudele sale, apoi dimineaţa, cu o valiză de lemn în mână, a pornit spre gara de la Bălţi. De acolo, mai departe, peste coline şi de-a lungul stepei până la Leningrad. În oraşul de pe ţărmul Mării Baltice, soldatul a aflat că vor fi instruiţi să lanseze rachete nucleare din submarin şi trimişi în Golful Porcilor, undeva aproape de litoralul cubanez. Era în anul 1962. După o instrucţie sumară, fără să ştie exact în ce joc periculos al istoriei nimerise, cu gândul încă la experimentele din laboratoarele facultăţii, tânărul Ciuhrii a călătorit mii de km prin abisul întunecat al oceanelor. La Kremlin domnea pe atunci Nikita Hrusciov, moştenitorul lui Stalin, iar Statele Unite erau conduse încă de John F. Kennedy, preşedintele care va fi asasinat un an mai târziu. Sovieticii derulau un program secret de construire a unor baze militare cu arsenal nuclear în apele Cubei, aproape de SUA, adversarul lor ideologic din timpul Războiului Rece. Mircea Ciuhrii era unul dintre miile de soldaţi sovietici trimişi să participe la o eventuală confruntare. Din fericire, diplomaţia a învins şi criza rachetelor din Golful Porcilor nu s-a transformat în Al Treilea Război Mondial, aşa cum se temea toată lumea, după ce americanii au descoperit manevrele ruşilor.
„Stam toată ziua pe burtă, nu aveam voie să ne mişcăm prea mult. Superiorii noştri ne spuneau că dacă ne mişcăm, consumăm energie şi armata nu îşi permite să risipească prea multe resurse cu noi. Jucam tot timpul şah sau cărţi, fără să ştim ce urma să se întâmple cu noi. În lunile acelea, când nu am ieşit de loc la suprafaţă să vedem şi noi lumina zilei, am căpătat un ulcer grav. Vomitam sânge şi făceam şi scaun cu sânge. M-au trimis înapoi în Moldova, dar nu am vrut să mă dau pe mâna medicilor din armată, nu aveam deloc încredere în ei. M-am întors la mine în Moara de Piatră şi m-am lăsat doftoricit de mama mea. Săraca de ea, într-o lună, m-a pus pe picioare. A fost ca şi cum m-ar fi născut a doua oară”.
Războiul insectelor
După definitivarea studiilor la Tiraspol, încă o facultate, de virusologie, la Moscova, şi un doctorat obţinut la Academia de Studii Medicale, tânărul Ciuhrii s-a stabilit la Chişinău unde sovieticii construiseră un institut unional de cercetări biologice. Un savant rus, plin de bune intenţii, declarase război pesticidelor. După o perioadă de zbucium mental, părea că găsise soluţia miraculosă care va scoate pentru totdeauna acele otrăvuri din mediul natural. Savantul propunea creşterea în laborator a unor insecte care, eliberate în natură, să elimine insectele dăunătoare. Lui Mircea Ciuhrii, ajuns director al nou înfiinţatului institut, îi revenea această fascinantă misiune: să antreneze comandourile de insecte. O armată de gângănii urma să declanşeze contraofensiva în păduri şi în culturile agricole ocupate de speciile nocive. S-au pus cu toţii pe treabă, au cercetat, dar proiectul a eşuat. Insectele crescute în laborator au fost mai slabe decât cele înmulţite în natură. De unde se aşteptau ca atacurile insectelor să fie distrugătoare, cercetătorii au acceptat în cele din urmă înfrângerea. Din păcate, tot substanţele sintetice au rămas să le vină de hac dăunătorilor. Dar în ştiinţă, la drept vorbind, nu există înfrângeri. Orice eşec presupune, de fapt, un cumul de cunoştinţe noi. După ani de cercetări, Mircea Ciuhrii a smuls lumii insectelor o mulţime de secrete. S-a gândit să le folosească pentru sănătatea omului. Găsise în insecte principii cu rol binefăcător în tratarea multor afecţiuni. Primele unguente le-a testat pe propria-şi piele. De rezultatele sale au aflat şi confraţi din străinătate, a fost invitat în Germania, în Franţa şi chiar în Statele Unite, împotriva cărora pornise în 1962 ca soldat sovietic la bordul unui submarin. După destrămarea URSSului şi obţinerea de către Moldova a independenţei de stat, institutul de cercetări biologice de la Chişinău a rămas fără subvenţiile Moscovei, care nu a ezitat să le transmită foştilor subordonaţi: „sunteţi independenţi de acum, descurcaţi-vă!” Iarna, frigul din stradă era resimţit şi în laboratoare, iar deseori suportau şi pene de electricitate. Cunoscut în Occident pentru preocupările sale în domeniul biologiei, Mircea Ciuhrii a obţinut un credit de 3 milioane de dolari din partea Băncii Mondiale. Cum au aflat, autorităţile politice şi academice l-au somat să le dea o parte din împrumut, fiindcă ţara e săracă şi instituţiile lor au nevoie de banii aceia ca de aer. Era adevărat, dar solicitările lor, făcute pe un ton categoric, chiar ameninţător, îl instigau pe Mircea Ciuhrii la deturnare de fonduri. Era foarte frământat, nu mai avea somn. Îi era teamă de represalii, dar nu vroia în ruptul capului să cedeze. Ca să nu fie obligat să săvârşească o faptă penală, biologul, în cele din urmă, a refuzat împrumutul. „Din acel moment, eu am devenit duşman al poporului!”
Moara de Piatră
Încă de la prima întâlnire din biroul său de pe strada Toamnei, dr. Ciuhrii mă asigurase că va merge împreună cu mine în Moldova, în ciuda vremii cumplite. Plecăm din Bucureşti într-o dimineaţă de februarie. La ştiri au anunţat cod portocaliu de ninsoare şi ger. E al doilea val de intemperii al iernii de pomină de la începutul acestui an. Urgia e anunţată că vine dinspre Serbia şi noi gonim cu câteva ore înaintea ei, să apucăm să trecem Prutul. Sperăm ca pe colinele Basarabiei iarna să fie un pic mai blândă. De la Chişinău urcăm spre Bălţi. E ciudat să citesc pe indicatoare nume ca: Porumbeni, Măgdăceşti, Grigorăuca sau Sângerei şi să trebuiască să accept că, oficial, mă aflu într-o ţară străină, cu vămi la frontieră, cu guvern şi parlament şi monedă proprie. Ninge abundent şi frumos peste dealurile din nordul Chişinăului, peste microbuze vechi şi limuzine noi şi blocuri mozaicate. Un „JOS ROMÂИII”, scris cu creta pe un zid într-un sat cu arhitectură curat românească, mă destinde din crisparea cauzată de condiţiile vitrege ale traficului. Jos mă dau, dar numai câteva sate mai încolo, ca să admir pe pereţii casei de cultură un mozaic cu tematică agrară: ţărani, bărbaţi şi femei, ţin în mâini coşuri cu fructe sau ciorchini de strugure. Lucrarea ocupă toată faţada, de la temeile până sub streaşină. E grandioasă şi temeinic lucrată. A rezistat intemperiilor, o bucăţică de mozaic nu s-a dezlipit, cu adevărat o operă admirabilă şi trainică, dar cu mesajul suspendat în timp, anacronic, fiindcă sovietismul a murit, cel puţin oficial. Colhozul s-a destrămat, ţăranii şi-au luat lumea în cap, lucrează în Vest sau la Moscova. Banii lor au transformat imobiliar, şi numai pe alocuri, faţa Basarabiei.
Peisajul, iernatic, e compus din câteva linii prelungi şi suprafeţe albe punctate de tufişuri brune. Le cred amorţite, îngheţate complet, pe bufniţele din nucii de pe marginea şoselei, dar cum mă apropii de ele, cum îşi întind aripile, zboară sfidătoare şi se pierd în adâncimea albă a colinelor. Într-o vie, patru sperietori colorate în roşu şi verde, zdrenţuite, smotocite de rafalele de vânt. Culoare în vidul iernii nu mai aduce decât o staţie de autobuz mozaicată complet. Staţiile de autobuz mozaicate sunt nişte spelendori la drumul mare. Ar trebui introduse în patrimoniul UNESCO. În România, staţiile de autobuz în ceauşism erau nişte adăposturi hidoase, scrijleite cu vulgarităţi. Sistemul ar fi meritat să cadă numai din cauza acelor staţii dezolante. Dintr-o staţie viu colorată din Basarabia nu te dai plecat uşor. Laşi autobuzele să treacă şi rămâi să te uiţi fascinat ca în faţa unei opere de artă. E un decor de vis, unde probabil se sărută vara adolescenţii după ce coboară din autobuz. Sunt atât de frumoase şi de curate, încât ar putea adăposti o petrecere. Arată ca nişte păuni imenşi gata să-şi ia zborul.
În cimitirul din satul Moara de Piatră crucile sunt din metal vopsit în albastru. Nu piatră, nu marmură, nu granit. Cruci din metal, şi coroane şi flori din plastic pe ale căror panglici mai citeşti nume scrise în chirilică. Fier extras cel mai probabil din Urali. În albastru sunt vopsite şi casele. Unele sunt părăsite, au lacăt pe uşă. Dr. Ciuhrii împinge cu greu poarta de fier şi îşi face pârtie prin omătul depus pe morminte. Înaintează, îl urmez prin decorul funebru. Merge încet, cu paşi mărunţi, dar hotărâţi. Ajungem lângă un monument de marmură neagră. E mormântul părinţilor săi.
„S-au sacrificat pentru binele copiilor lor. Au fost foarte cinstiţi. Cinstea e pe primul loc în familia Ciuhriilor. Puteţi întreba pe oricine în satul ăsta. Bunicul meu a plecat cu desaga prin sate până la Kiev să ceară bani pentru construirea bisericii. S-a întors după un an, cu desaga plină cu bani, şi unde a lăsat-o jos, acolo au ridicat biserica. Sovieticii au închis-o şi au transformat-o în magazie. Abia după 1990 s-a redeschis şi acum oamenii au unde merge la slujbă.”
O sanie trasă de un cal nervos taie în două lumea de tăcere şi ger a satului. Cândva trăiau aici 5000 de suflete. Acum s-au mai rărit, dar satul are încă destulă viaţă. Întâlnesc grupuri de elevi care vin de la şcoală. Chicotesc, dau bună ziua, apoi se îndepărtează, grăbiţi să ajungă la căldură şi la mâncarea aburindă. Intrăm şi noi în casa unui unchi al dr. Ciuhrii. Are 90 de ani şi se prezintă „Feodor Mihailovici”. Nepotul său îl corectează prompt: „Eşti Teodor Mihail”! Moşul repetă „Aşa, Teodor Mihail”, apoi îşi şterge ochii de lacrimile revederii. Bătrânul a stat şapte ani în Extremul Orient, tocmai la Vladivostok. A păzit un lagăr plin cu prizonieri japonezi. A fost şi în Mongolia, apoi s-a întors în Moara de Piatră, să lucreze la colhoz. Ne tot îndeamnă să mai bem un pahar cu vin alb. Nici pe al său nu-l lasă prea mult timp gol. Se vede că a fost un bărbat puternic şi dintr-o bucată. Afară începe să se însereze şi ninge ameninţător pentru un microbuz pierdut pe colinele din nordul Basarabiei. Trebuie să ne înapoiem la Chişinău, drum de trei ore. Dr. Ciuhrii e tăcut. Priveşte pe geam şi probabil fiecare arbore, fiecare colţ de privelişte îl cufundă în amintiri. Nu mai venise de cinci ani în Moara de Piatră. A ţinut să vină acum, ca să-i arate unui reporter satul copilăriei sale. A doua zi, până seara, nu mi-a răspuns deloc la telefon. Mă temeam că din cauza frigului şi a mersului prin zăpadă a răcit şi zace în pat. Aveam deja remuşcări. De ce nu am aşteptat primăvara, de ce graba asta a jurnaliştilor să nu pierdem momentul, indiferent de consecinţe? În cele din urmă mi-a răspuns. Era încă la Chişinău, în casa surorii sale. Nu se îmbolnăvise. Se simţea bine, dar dormise mult. Rememorările sunt întodeauna extenuante.
Biologul patriot
Cu douăzeci de ani în urmă, dr. Ciuhrii locuia în Chişinău. Era director de institut, soţia sa prezenta emisiuni la televiziune, cei doi copii mergeau la şcoală. Politica de dezgheţ iniţiată de Mihail Gorbaciov în URSS a scos în stradă sute de mii de moldoveni care îşi cereau dreptul la grafia latină, la autodeterminare şi în cele din urmă la independenţă. Dr. Ciuhrii a părăsit laboratorul şi a urcat pe baricadă. A înfiinţat Partidul Ecologist, a participat la Marea Adunare Naţională, fiind unul dintre susţinătorii unirii Basarabiei cu România. Într-o seară, soţia sa a plecat de la televiziune şi a luat un taxi care staţiona la poarta instituţiei. S-a aşezat pe banchetă, în spatele şoferului. Maşina a pornit spre casă. Era miezul nopţii. Doamna Ciuhrii se gândea probabil la ziua care trecuse, cu întâmplările ei inevitabile într-o redacţie de televiziune. Din întuneric, o cupă de excavator a căzut peste plafonul maşinii. Femeia a fost rănită grav şi cineva a târât-o pe iarba din marginea străzii. Schije de sticlă îi sfâşiaseră pe alocuri pielea. Trupul îi sângera, dar scăpase cu viaţă. Nici până în ziua de astăzi, dr. Ciuhrii nu ştie cine a pus la cale acel atentat. Ştie numai că sentimentul de teroare a cuprins familia şi că au luat decizia să părăsească Basarabia, unde o viaţă de om părea să nu mai însemne nimic.
Dr. Ciuhrii a trecut Prutul fără complexe de inferioritate, de care cu greu scapă unii basarabeni sosiţi în România. El s-a simţit întotdeauna român şi deplânge faptul că mulţi români, astăzi, se ruşinează de identitatea lor naţională. Unii au încercat să-l intimideze, strigându-i „bolşevicule, du-te înapoi la Chişinău”, dar nu e el omul care să descurajeze din orice fleac. Mai ales că în România a venit gata format ca specialist, cu zeci de ani de cercetări în domeniul biologiei şi virusologiei şi condusese unul dintre cele mai cunoscute institute de biologie de pe întinsul URSSului. Mai mult, e un cercetător apreciat în mediile ştiinţifice din Occident. A petrecut trei ani la Sorbona. Orgoliul profesional şi convingerile sale ştiinţifice l-au determinat să părăsească institutul din Băneasa, prost finanţat şi cu salarii atât de mici, încât „unii colegi nu aveau bani nici să îşi cumpere un bilet de tramvai să vină la serviciu.” Statul nu se mai interesa de domeniul cercetării. Specialiştii deja migrau spre firme private sau se pensionau dezamăgiţi de ruinarea implacabilă a institutelor. Dr. Ciuhrii şi-a înfiinţat propriul institut. A început să producă unguente pentru tratarea bătăturilor. Românii, se pare, ieşiseră din comunism cu tălpile bătucite, că vânzarea alifiilor a mers strună. Din banii câştigaţi, biologul a cumpărat casa din strada Toamnei, construită în interbelic de un fost şef al Gării de Nord. Camerele de la etaj s-au umplut cu rafturi ticsite cu borcane. În fiecare văd fluturi cafenii, mărunţi, forfotind. În altă cameră sunt nişte cutii pline cu muşte. „Fluturi şi românism” ar putea fi un fel de deviză a destinului acestui om.
Autor: Dumitru Bădiţa
