Ea este imposibilă tocmai pentru că o mare parte a celor care au ajuns în 1991 cetăţeni ai statului independent Republica Moldova nu înţeleg de ce-ar trebui să facă parte din România. Abordarea mistică, etnosanguină şi cultural-lingvistică, este de natură să menţină opţiunea pro-unire doar în rândurile acelor cetăţeni ai Republicii Moldova care au avut dintotdeauna această opţiune. În acest mod, se bate pasul pe loc şi ne menţinem, ca societate, în „cercul eternelor eşecuri”. Şi aici ajungem din nou la ceea ce spuneam anterior că ar trebui să facem cu toţii, adică un exerciţiu de meditaţie asupra a ceea ce se întâmplă astăzi cu obiectivul unirii.
Eu am ajuns, în urma acestei meditaţii, re-gândiri, la următoarele concluzii:
Faptul că în ultimul timp despre reunire se vorbeşte mai mult la televiziuni, în presă, nu înseamnă neapărat că aceasta va deveni mai populară, deoarece majoritatea surselor mass-media, unele în virtutea principiului imparţialitştii, iar altele din rea-credinţă, au interesul de a-i prezenta atât pe cei din „tabăra unionistă”, cât şi pe cei din „tabăra statalistă” (mi-a devenit neplăcută folosirea acestui cuvânt, tabără, în sensul acestui subiect, de aceea l-am pus între ghilimele) drept doi boxeri care-şi cară pumni unul altuia, iar societatea şi priveşte curioasă cine pe cine va face knock-out. Este cea mai periculoasă capcană în care, se pare, au intrat deja liderii unionişti şi din care trebuie să se iasă urgent.
Unioniştii au fost atraşi în această capcană deoarece au dat preferinţă tipului de acţiuni care pot fi supuse cel mai lesne provocărilor violente. Acţiunile de masă, în stradă. Cu riscul de a-i supăra pe unii, cu cât mai multe marşuri unioniste se vor face de-acum încolo, cu atât mai mult vom cădea în această capcană. Renunţarea la marşuri unioniste nu înseamnă înfrângere, nu înseamnă eşec. Adoptarea unei noi strategii este necesară pentru ca să ieşim din „cercul eternelor eşecuri”.
Apropo de obiectivele Rusiei, pe care le menţiona în articolul său ziaristul Pavel Păduraru, am impresia că această ţară ar fi mai curând interesată, în contextul obiectivului ei de a tulbura apele aici, de a stârni conflicte şi a slăbi Republica Moldova pentru a o putea atrage în Uniunea Euro-Asiatică, ca despre reunificare să se vorbească într-un anumit mod, nu oricum. Eu cred că Rusia ar fi interesată ca în Republica Moldova ideea unirii să fie un soi de sperietoare, ca ea să fie prezentată drept o idee extremistă, asociată grupărilor de extremă dreapta, ca simbolurile naziste, fasciste, şi de extremă dreapta în general să fie etichete ale reunificării în ochii cetăţenilor Republicii Moldova şi ai comunităţii internaţionale. De asemenea, abordarea mistică a reunirii fără a se vorbi şi despre alte aspecte ale acestui proces este în folosul Rusiei. În afară de asta am o nedumerire vizavi de afirmaţia că „RM nu-şi doreşte unirea”. Când s-a stabilit asta? A existat vreodată o consultare populară? În afară de mascarada agrariană din 1994 numită „La sfat cu poporul”, desigur.
Cei care cred că unirea se va realiza graţie mobilizării periodice la marşuri a maxim câteva mii de persoane cu adevărat implicate în activitatea grupurilor militante pe ambele maluri ale Prutului, într-un an, doi, sau câţiva ani, se înşală. Pentru ca unirea să se realizeze, este nevoie ca în Republica Moldova o masă critică de cetăţeni să fie dispuşi să voteze „da” la un referendum convocat cu acest scop. Este adevărat că nu prin referendum a fost creată RSSM în 1940 şi RM în 1991, dar astăzi altă cale democratică nu există. Greşesc cei care cred că mergând pe calea marşurilor unioniste, cu sute, mii, poate zeci de mii de participanţi, se va realiza rapid unirea. Eu cred că în Republica Moldova, cu societatea ei actuală, cu oamenii ei de astăzi (până la urmă, unim nişte oameni, nu doar nişte teritorii), o revoluţie unionistă făcută în stradă ar eşua, ar face foarte mult rău României, şi ar îngropa poate pentru totdeauna obiectivul de unificare. Da, este adevărat, a participa la marşuri nu înseamnă a-ţi dori să preiei violent puterea, ci să exprimi public o opţiune. Însă n-aş fi adus discuţia în această zonă dacă nu aş fi avut un dialog cu cineva la scurt timp după marşul din Bălţi (la care nu am participat). Interlocutorul meu s-a declarat convins că atacurile fizice ale anti-unioniştilor sunt un semn bun, asta înseamnă confruntare, înseamnă luptă, care va fi câştigată. Eu consider că este o greşeală să mergem şi noi pe calea violenţei, sau s-o încurajăm. Ar fi un preţ prea mare pentru o eventuală victorie, şi nu se ştie dacă pe această cale victoria va fi a noastră. Eu înclin să cred că nu.
Unirea ar putea fi realizată într-un timp relativ scurt cu condiţia ca în Republica Moldova să se facă muncă reală de convingere a populaţiei în acest sens. Ce înseamnă asta? Înseamnă ca în locul marşurilor unioniste să se desfăşoare campanii de informare „door to door” la nivelul întregului teritoriu al celui de-al doilea stat românesc. Nu neg că a ieşi să mărşăluieşti în favoarea reunirii într-un oraş ca Bălţi este un act de curaj, dar mi se pare că un act de curaj la fel de mare este să baţi la uşile oamenilor, să porţi discuţii faţă în faţă, şi să încerci să-i convingi. Iar apoi, la timpul potrivit, să-i determini să semneze pentru organizarea unui referendum. Nu am avut niciodată în Republica Moldova, de exemplu, un ziar (nu neapărat cotidian) al cărui unic scop să fie cel de a convinge populaţia că reunificarea le-ar fi benefică, tirajat în mii de exemplare şi distribuit gratuit populaţiei, pus în cutiile poştale, de exemplu. Cu alte cuvinte, la capitolul „propagandă”, mişcarea unionistă stă mai slab decât ar trebui.
Eu cred că nu este nevoie să-l convingi pe cetăţeanul moldovean să-şi zică sie însuşi „român” şi nu „moldovean” ca să-şi dorească unirea cu România. După ce avem în atâtea ţări ale lumii identităţi regionale foarte puternice, cum este cea sileziană în Polonia sau moraviană în Cehia şi totuşi aceste ţări nu se destramă, ceea ce au unioniştii de făcut în Republica Moldova este să-l convingă pe moldovean că a fi moldovean nu înseamnă ceea ce spun actualii „moldovenişti”, sau „statalişti” (rusofili), adică „independent de România în primul rând” şi orientat spre Rusia, ci exact invers, adică independent de Rusia (URSS, CSI, Uniunea Euro-Asiatică) şi orientat spre România. E suficient atât pentru a-l determina pe cetăţeanul moldovean să susţină unificarea? Da, dacă în acelaşi timp cu această schimbare de percepţie i se imprimă respectul şi ataşamentul faţă de România ca stat, ca instituţii, şi ca model superior de civilizaţie, de drepturi cetăţeneşti şi de nivel de trai. Deci, o abordare civică a unionismului. Mecanismul prin care se poate realiza aceasta este cetăţenia română. Vorbim despre transformarea posesorilor de paşapoarte româneşti în cetăţeni români. Cum? Stimulând participarea la viaţa politică românească prin vot, prin asociere, prin convergenţa, atât cât este posibil legal, a sistemelor de partide din cele două state, mai apoi inclusiv prin convergenţa instituţională, în cadrul căreia putem învăţa din experienţa construcţiei europeane, din edificarea instituţiilor comune ale Uniunii Europene, pentru reunificarea celor două state româneşti. Reunificarea RFG cu RDG din 1990 se numeşte „model german” tocmai pentru că a putut fi aplicat doar acolo, între cele două state germane, în acele condiţii sociale, politice, geopolitice, istorice. Este practic imposibil să mai vrei să te uneşti azi după model german în condiţiile în care ştii că Germania de Vest avea prevedere constituţională de reunificare, că RDG era practic omogenă etnic, că în ambele state germane discutarea unificării n-a fost niciodată un tabu după 1949, ea neputându-se realiza din cauza diferenţelor ideologice, nu a celor naţionale, şi că RFG a „cumpărat” acordul URSS oferind credite uriaşe sovieticilor. Pe de altă parte, ar putea fi ceea ce am descris mai sus, de la începutul punctului 4, un model românesc al reunificării, aplicabil cazului României şi Republicii Moldova? Eu cred că da. Însă trebuie să se conştientizeze că unificarea este un proces care trebuie gândit sistemic şi trebuie realizat programatic şi cu tenacitate, iar dacă iniţial se stabileşte o cale de urmat, să nu se devieze de la ea. Dacă acest proces ar începe acum, mi-e greu momentan să estimez cât timp ar dura, însă cel puţin s-ar merge după un plan coerent şi am putea să estimăm în mod raţional anumiţi termeni.
Astea-s gândurile pe care le am în momentul de faţă cu privire la starea de lucruri din cadrul acestui efort colectiv de reunificare a României. Vreau să închei prin a-mi declara respectul pentru toţi cei care, într-o formă sau alta, sunt în favoarea unirii Republicii Moldova cu România, nu se tem să afirme acest lucru, nu se tem să promoveze acest lucru. Eu nu pot fi, principial, împotriva unei manifestări pro-unire, orice formă ar avea, fie miting, marş, simpozion, conferinţă. De aceea nu sunt nici împotriva marşurilor unioniste ca idee. Însă cred că avem nevoie de alte tipuri de acţiuni pentru ca să putem mişca lucrurile înainte. Pentru ca să putem depăşi cercul eternelor eşecuri.
Pentru InfoPrut, Dan Nicu
Citiţi aici prima parte a articolului.
