Cetățean ucrainean. Basarabean în inimă, deci Român. Tânăr poet. Rebel. Licențiat în Științe ale Comunicării, Universitatea de Stat din Moldova(USM). Masterand la Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării în anul II, Jurnalism European, USM. “Doctor” în științele absurdului. Șomer calificat, cu experiență. Detalii, în continuare.
Cum arată copilăria lui Veceslav Cușter? Unde este casa părintească?
Casa părintească este în satul Cartal, un sat românesc de comună în raionul Reni din regiunea Odesa (Ucraina). Dimitrie Cantemir menționa în „Descrierea Moldovei” că satul Cartal e „așezat pe Dunăre, la vărsarea Ialpuhului, față-n față cu Isaccea, o cetate fără-nsemnătate”.
Am avut o copilărie tumultuoasă, intensă și romantică. Deseori mă surprind momente de nostalgie și tristețe, când îmi amintesc de clipele în care mâncam caise și vișine, mergeam cu picioarele goale și omoram furnici, fără să vreau, plecam la scăldat, de unde ieșeam cu tălpile tăiate de scoici și cu bărbia de nămol. Stăteam ore în șir cocoțat într-un dud, ca să cobor cu mâinile și limba albastre. Mă jucam la râpile de la marginea satului, de unde aduceam lut în nas, gură și buzunare. Uneori pescuiam. O dată, am rămas până noaptea târziu și am dormit pe malul iazului. Am aprins un rug. Am dat jăraticul la o parte și m-am culcat pe pământul cald. Când m-a certat mama, am decis să plec de acasă. Am fugit la râpi. Acolo am văzut un cățel. M-am gândit că suntem ambii amărâți și că nu vom muri de foame. Dar nu a vrut să prietenim. Se ținea la distanță. Noaptea, înnoptam pe acoperișul unui șopron, cu fața spre stele. Când ploua, luam o haină lungă, mă acopeream și mă așezam în mijlocul ogrăzii, să ascult răpăitul stropilor de-asupra capului. Deseori, treceam pe la stadionul școlar. Și, deși eram slab și nu mâncam nimic altceva decât fructe, le țineam piept tuturor vlăjganilor. La bară și paralele eram primul. Când era vorba de fotbal, mă puneau în poartă. Îmi amintesc un meci puternic, când am învins echipa adversară cu 5 la 1. Toți mă lăudau, pentru reacție și talent, dar pe mine mă dureau palmele din cauza șuturilor enervate ale rivalilor iritați că nu pot băga mingea în poarta mea. Uneori, mă duceam la Piatră, locul unde se făceau săpături arheologice. Aici veneau istorici, arheologi și studenți din Germania și Odesa. Găseam obiecte vechi: oale, ulcioare, schelete de oameni, monede, de pe timpul sarmaților, cum spuneau specialiștii. Am descoperit o sobă, o masă și un scaun. Alături, un schelet de copil, de vreo 4-5 ani, cu cătușe din bronz la mâini și cu o piatră de-asupra. Lucram toată ziua. Săpam labirinturi și gropi adânci. Odată, m-am apropiat de un istoric din Odesa, rus, care-mi tot spunea despre sciți, geți și daci, care ar fi locuit pe aceste meleaguri. Și, mai mult din plictiseală decât din interes sau curiozitate, îl întreb: cui aparține, pe drept, Basarabia? Rusul, rus de firea lui, cică îmi spune: cine a luat-o primul, aceluia și îi aparține.
Niciodată nu coceam pâine, ci doar mămăligă și turte. Iarna, ca să avem lemne de foc, tăiam copaci fructiferi din livadă și mergeam după arbuști cu spini. Nu avea lumină. Stăteam cu opaițul ori la lumina flăcărilor focului din vatră. Dezghiocam știuleții de porumb, curățându-i de grăunțe, ca să facem făină și să avem ciocălăi de foc. Când nu aveam apă de băut sau preparat, topeam zăpadă. Deseori răceam, aveam gripă. Într-un an îmi răcisem rinichii, că am fost nevoit să stau la Odesa, în spital, vreo 6 luni.
Prietenul meu era Leuțul, un câine alb, cu pete galbene. Ne înțelegeam din priviri. Lui îi plăcea să-l mângâi, mie – să se culce alături, oriunde aș fi. După moartea părinților, a dispărut. Țin minte, că atunci când eram mic, aveam o gospodărie bogată: gâște, găini, rațe, oi, vaci etc. Dar, într-o perioadă scurtă de timp, ne rămăsese doar câinele. Odată, seara, eram doar eu cu mama în bucătăria de vară. Se auzeau greierii și țânțarii. Deodată, undeva în perete, am auzit o broască. Mama mi-a spus că e semn rău. Că aceasta înseamnă că va rămâne casa pustie. Peste un an-doi, casa a rămas pustie. Gardul nostru din scânduri, putrezise, așa că l-am schimbat cu unul meșterit din stuf. Tata se pricepea să le facă și era solicitat în sat, când avea cineva nevoie. Îl împletisem frumos, cu brâu. Încă un caz, cu mulți ani în urmă, mi-a rămas în memorie, când cățeaua noastră a găsit un șobolan și lupta cu el. Era o luptă pe viață și pe moarte. Nu credeam că sunt atât de puternice rozătoarele. Bine că era tata în preajmă cu o lopată și i-a dat cățelului o mână de ajutor, că era istovit și însângerat patrupedul și încă avea de hrănit 12 guri. De atunci nu am mai văzut șobolani. Șoareci aveam mulți, de sărăcie. Eu stăteam până târziu, cu opaițul și citeam sau scriam, iar ei veneau, fără frică, la turta mea uscată. Eu îi prindeam cu mâna și-i băgam într-un borcan. Într-o seară am prins vreo 4. Aveau niște dinți ascuțiți și mă usturau degetele de la mușcăturile lor, dar găsisem o mănușă veche și am ieșit din încurcătură. Soba noastră era veche și mereu fumega. Aproape întotdeauna trebuia să ieșim afară, când se aprindea focul. Dar într-o noapte, ne-am pus plapuma peste cap, crezând că nu va pătrunde fumul și așteptam să se coacă turtele. M-am trezit în ogradă, umblând de colo-colo, ținut de braț și frecat cu zăpadă. Mă intoxicasem. Mama mă purta până la poartă și înapoi, recitindu-mi poezii în ritmul pașilor: „Zdup-zdup-zdup, vine nenea lup, umblă prin oraș, după iepuraș…” Nu a fost unicul caz, când mi s-a oprit respirația. De durere, mereu îmi pierdeam cunoștința. Când mergeam la iaz, să spălăm rufe sau țoluri, noi, copiii, profitam de apă și ne scăldam, deși, încă nu știam să înotăm. Atunci, pentru prima dată, era cât pe ce să mă înec. Dar am ieșit singur. Drept, că am speriat-o mult pe mama. Deseori, mă luau la lucru, în sat. Când prășeam, cu mama, pe căldură, îmi dădea sângele pe nas. Cu tata săpam fântâni. Scoteam pământ, cu găleata, până nu mai vedeam decât o frântură de cer. Toamna, strângeam roada. Culesul strugurilor, porumbului. Veneam acasă cu palmele în bătături, cu cornuți pe haine și câțiva gologani, care ne ajungeau pentru pâine și macaroane.
La școală se vorbea în limba română? Ce scriitori români ai studiat?
La școală se vorbea exclusiv în limba română, cu excepția orelor de limbă franceză, rusă și ucraineană.
I-am studiat pe cronicari, pe clasici și pe unii scriitori ai literaturii române moderne. Costache Negruzzi, Alecu Russo, Alecu Donici, Ion Creangă, Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Tudor Arghezi, George Bacovia, Gheorghe Asachi. George Coșbuc, Caragiale, Marin Preda, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Nichita Stănescu sunt autorii cu care am crescut. . Îmi plăcea să citesc. Luam cărți de la biblioteca școlară. Dar eram amărât că nu mi se permitea să citesc literatură universală, că, cică, nu era de vârsta mea. Mama îmi aducea de la casa de cultură. Mă duce gândul la un caz, când am găsit o carte despre detectivi și mi-a părut că mamei i-ar plăcea foarte mult. Am strecurat-o în geantă și am plecat la ora de muzică. Numai iată că vine și bibliotecara, îmi scoate cartea din geantă și mă lovește de câteva ori cu ea în cap, făcându-mă hoț, de față cu toată clasa. M-am plâns mamei, justificându-mă că am vrut să-i fac o surpriză plăcută. Mama m-a cuprins și a spus că a lua o carte nu înseamnă a fura. De atunci nu m-am mai dus la bibliotecă. Îmi aducea mama cărți, de unde găsea. Majoritatea era literatură sovietică, în limba rusă sau scrisă cu grafie chirilică, dar erau și cărți cu aventuri, care-mi plăceau enorm. Jules Verne era autorul preferat. „Călătoriile lui Gulliver” de Swift Jonathan, „Neștiilă în orașul Soarelui” de Nicolai Nosov, Stanislaw Lem cu lumea sa universală. Îmi plăcea clasa de limbă română. Aici erau portretele tuturor cronicarilor și câțiva clasici. Și dulapuri cu cărți interesante. Într-o dimineață, în așteptarea învățătoarei, am deschis o carte de Limbă Română. Pe prima pagină era „Deșteaptă-te, române!”. Mereu mi-a părut cel mai melodios și înălțător imn, așa că am început să-l intonez cu glas tare. Ceilalți colegi mi s-au alăturat. Când a intrat învățătoarea, toată clasa cânta „Deșteaptă-te, române!” Ne-am așezat cuminți în bănci, dar versurile ne-au stăruit toată ziua în minte, așa că mai fredonam, uneori, în pauze, imnul. Întotdeauna am strâns bani, ca să-mi pot cumpăra un aparat radio. Postul meu preferat era Radio România Actualități. Ascultam fără întrerupere: știri, emisiuni, rubrici, sport în direct, reportaje etc. Uneori, seara, se puneau în emisie, spectacole, piese, teatru radiofonic. Nu-mi dezlipeam urechea de aparat, până mi se descărcau bateriile. Am ascultat „Livada cu vișini” de Cehov, „Așteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett și multe alte opere, care m-au marcat. Știu că duminica, la ora 9 dimineața, era povestea pentru copii. Ascultam și povești. Dar cel mai bine adormeam de la poveștile mamei. Eram deja prin clasa a 6-a, când eu cu soră-mea tot o mai imploram să ne spună o poveste înainte de somn. Și încă una, și alta. În fiecare seară.
De unde vine pasiunea pentru poezie? De ce scrie Veaceslav Cușter?
Poezia e în mine, e strigătul meu. O am de la mama, care la rândul ei a moștenit-o de la tatăl ei, Petre Dogaru. Scriu poezii de când eram prin băncile școlii. Cursurile de limba și literatura română au contribuit incontestabil la forma și esența poeziilor mele.
La ce vârstă ai scris primele versuri?
Scriu de la vârsta de 14 ani. De atunci compunerile și eseurile le versificam, fiind încurajat de profesoara de Limbă și literatură Română. Compuneam poezie despre natură, existență, dragoste.
Când ai publicat pentru prima dată creațiile tale?
Eram în clasa a 11-a. Participasem la un concurs de poezie și am fost desemnat câștigător. Nu am luat niciun premiu, dar mi-au fost publicate câteva poezii în ziarul raional.
Câtă libertate are limba română în localitatea ta de baștină?
În sat sunt peste 3 mii de locuitori, preponderent români și se vorbește exclusiv românește. Tot în sat este o școală cu predare în limba română și un ansamblu de dansuri populare „Opincuța”. Locuitorii sunt în majoritate de religie ortodoxă, iar slujbele se săvârșesc în limba română. În cele 9 raioane (districte) vestice ale regiunii Odesa: Reni, Bolgrad, Ismail, Tarutino, Arciz, Chilia Nouă, Tatarbunar, Sărata și Cetatea Albă se vorbește rusește.
Ești un adevărat apărător al românismului. Care e motivul acestei rezistențe?
Am avut norocul să mă nasc român. Iar a fi român este o datorie, una dintre cele sfinte. Deși în sat nu se vorbește despre românism, românitate, în familie s-a vorbit românește, s-a cântat românește. La școală am avut noroc să învăț în limba română. O sursă vitală de românism au fost și posturile de radio românești, care au jucat un rol irefutabil în formarea personalității mele. Nouă ni se spunea că suntem moldoveni diferiți de români. Ba mai mult – total opuși. Și mă mira faptul că înțeleg tot ceea ce scriau autorii români, ce se vorbea la radio. Firea mea romantică și profundă nu putea să trateze cu superficialitate orice. Mai ales că mă regăseam în tot ce e românesc, mă simțeam bine și firesc. De mic eram sigur că voi studia în România sau Republica Moldova.
Ce literatură te inspiră? Care e scriitorul tău preferat?
Mă inspiră literatura română și cea franceză. Autorii ca Mihai Eminescu, Eugene Ionesco, Emil Cioran, George Bacovia, Tristan Tzara, Albert Camus, Samuel Beckett, Charles Baudelaire, Omar Khayyam, Kafka și Sartre stau la baza viziunilor și concepțiilor mele de viață. Existențialismul literar și filosofic este curentul care m-a influențat considerabil. Cu toate acestea, autorul preferat rămâne a fi marele Mihai Eminescu.
Creațiile tale au văzut lumina tiparului? Dacă da, când s-a întâmplat?
Am publicat două volume cu poezie: placheta de versuri „Poporul sfânt părinte”, Odesa, 2007 și „Absurdul ca o axiomă”, Chișinău, 2010. Unele poezii au apărut în săptămânalul „Luceafărul”, Odesa, Ucraina, săptămânalul „Concordia”, Cernăuți, Ucraina; ziarul universitar „Coridor”, Chișinău, Republica Moldova și „Literatura și arta”, Chișinău.
Am participat la concursurile „Limba nemuritor martor este”, Odesa, Ucraina (2007), „Veronica Micle”, Iași, România, edițiile a XI-a (2007), a XIII-a (2009), la Festivalul Concurs Internațional de Literatură în Limba Română „CONEXIUNI”, Bistrița, România (2011).
Ce teme abordezi în creațiile de astăzi?
Existența umană, fenomenele și rutina acesteia. Sunt motivat de mediul, atmosfera în care am crescut, de valorile devalorizate, de umanismul dezumanizat. Scopurile creației și rutina cotidiană justifică întru totul spusele Ecleziastului: „Deșertăciunea, deșertăciunilor. Totul este deșertăciune și goană după vânt”. Precum spunea și N. Steinhardt „Omului de astăzi îi este foame de iubire şi de sens”.
Ce reprezintă Eminescu pentru tine?
Eminescu este un Mare Român. Este modelul perfect al Patriotului, jurnalistului, publicistului, poetului, demn de urmat. Eminescu reprezintă un simbol perfect al Geniului Român.
Am văzut că ai un blog unde îți așterni gândurile. Ce înseamnă Absurdul pentru tine?
Absurdul înseamnă paradoxurile existențiale, revolta spirituală, căutarea unui rost, zbuciumul metafizic.
Ți s-a pus vreodată eticheta de Om Ciudat? De ce te consideră lumea așa?
Da, deseori mi se pune eticheta de om ciudat. Sunt un rebel. Exist şi-mi justific alegerea diferit de unii. Uneori sunt un negativist absolut. Mi-e greaţă. Tot ce e legat de om e murdar. Descompunere şi violenţă. Egoism şi agresivitate. Degradare şi absurd. Ură satanică. Gânduri cabalistice. Cedare şi refugiu. Limita supunerii. Evadare şi scârbă. Absurd absolut. Oboseală. Priviri disperate. Căutări haotice. Pseudo-iubire. Nonsens. Suflete sparte. Suferinţă, chin, durere. Deznădejde incurabilă. Scopuri inutile. Rost artificial. Valori sintetice. Idei aride. Raţiune neagră. Optimism putred. Nihilism rănit de prostie. Indiferenţă deranjată. Dezinteres molipsitor. Rătăcire bolnavă. Nebunie reciprocă.
Iar lumea conștientizează, uneori, acest adevăr, dar nu e gata să-l recunoască, din teama de disperare, din frica de a lua-o razna psihologic. Lumea nu este gata să recunoască ceea ce realizează. Dar mușamalizarea și voalarea unor realități poate fi uneori justificată, poate fi un scut.
Cum ţi se pare literatura română contemporană şi cei care sunt pe baricadele acesteia?
Să fiu sincer, eu mă alimentez cu literatura română de până la modernism. Ce este post-post-neo-modernismul ?
Efemeridele şcolăreşti izvorâte din setea de afirmare îşi fac tot mai des apariţia. Un tumult de cuvinte haotice construite pe o temelie de nisip. Neologisme aruncate la întâmplare. Sentiment artificial. Un romantism utopic al futuriştilor naivi. Suntem atât de nepăsători cu Arta! Zburdăm neglijenţi prin Poezie! Poezia nu trebuie făcută cu orice preţ. Cum afirma Liviu Ioan Stoiciu: „Poetul trebuie să aibă conştiinţa textului, contextului şi a subtextului.” Ne putem desfăta azi cu vreo „incontestabilă capodoperă” a vreunui contemporan de-al nostru? Se vede că modestia îi caracterizează pe toţi. Spunând acestea, mă refer la cei ce se clasează în postmodernism. Am ajuns acele timpuri când poezia nu mai are mesaj, nu are misiune. Timpuri în care poezia nu trezeşte nici o reacţie, nici chiar de compătimire. Poezia devine visul iluzoric şi fantasmagoric al obiectelor deranjate de un poet ce veşnic caută să le redea prin prisma banalului… Un amalgam de substantive alăturate unor adjective greţoase. Ceva ce seamănă foarte mult cu non-poezia.
Andrei Hropotinschi îl cita pe Rebreanu într-un interviu acordat Eugeniei David cum că: „e bine să fie mai multă fertilitate şi fecunditate”. Tot dumnealui mai menţiona: „Unii poeţi tineri încă n-au însuşit meşteşugul versului, dar, pâr-pâr, au prins de prin lecturi anumite imagini şi cuvinte, le-au înşirat pe hârtie în formă de scăriţă şi versul e gata. Când o citeşti, te întrebi: unde-i poezia?” Îmi permit şi eu să mă alătur domnului Andrei Hropotinschi şi să mă întreb: deci, unde-i poezia?
Credința e primordială pentru tine? Cum crezi că ar fi arătat viaţa ta dacă Dumnezeu nu ar fi făcut parte din ea?
Poezia fără Dumnezeu este ca o poezie moartă, așa cum iubirea nu poate fi percepută fără absolut și eternitate. Dumnezeu este acela care-ți dăruiește talent și sigur că relația dintre poezie și Dumnezeu e strâns legată. Deși în familie n-am avut o educație creștină, am impresia că Dumnezeu era în mine înainte de nașterea mea. Nu-mi amintesc să fi mers vreodată cu părinții la biserică. Însă prezența Lui am simțit-o mereu. Dacă Dumnezeu nu ar fi făcut parte din viața mea, aș fi fost un cadavru lipsit de valori și speranță. Valorile supreme precum Iubirea, Eternitatea, Armonia, Fericirea sunt valabile doar în relația cu Dumnezeu. Altfel, ar câștiga fiecare câte un pseudo sau non în față.
Ce hobby-uri ai? Ce îţi place să faci în afară de literatură? Ai vreun sport preferat, sau vreo altă preocupare?
Îmi place să vizitez monumentele istorice românești, să călătoresc și să cunosc toate locurile românești.
Care e visul tău cel mare?
Visul meu cel mare este să ajung în Țară și să fiu un bun român. Patriot e cel care se simte în primul rând pe el și nu în fața altora. Fiindcă un patriot adevărat este cel care poate face ceva pentru Țara lui. Patriotismul nu e doar poezie și literatură. Patriotismul e strategie, economie, adaptare la realități. Uneori, caracterul unui spiritual cu capul în nori și cu filosofii e prea mult. Totul trebuie să fie în tine în primul rând și asta e cel mai greu… În vorbe și cu etalări sterile uneori rămâi doar la stadiul de poet… Oamenii care au schimbat lumea sunt de 2 categorii: cei care știu ce fac și cei care cred că știu ce fac… eu prefer prima categorie și e greu să te înscrii în ea. Oameni serioși de genul acesta sunt rari ca diamantele. Ce folos de multă poezie și spirit filosofic românesc cu multă vorbă și cu puțină treabă? Sigur că trebuie să fii un bun mânuitor al propriului grai, dar asta e doar o mică parte din omul de valoare.
Transmite un mesaj tinerilor!
Cel mai mult îmi doresc ca tinerii să fie Buni Români. Fiindcă a fi Român este o datorie, una dintre cele sfinte. Să respecte tradiția și cultura, fiindcă identitatea ne definește. E bine să știi istoria, dar mai important e să înveți din ea, e bine să știi suferințele trecutului, dar mai important e să încerci să te lecuiești de ele. Cu Credință și iubire pentru Limba Română vom izbândi.
Interviu de Mircea MITROFAN
