Am plecat la Comrat ca să mă asigur că semăn cu un găgăuz. Ca să ajungi la Comrat din Chişinău trebuie să faci turul de onoare al oraşului într-un microbuz supraaglomerat, apoi să încurci piste la Gara de Sud şi să te recupereze şoferii. Aflat în aşteptare, la pista corectă, poţi cumpăra de-ale gurii sau de-ale urechilor, pentru că îndată te urci într-un alt microbuz supraaglomerat, care îşi poartă cauciucurile de iarnă pe acorduri ruseşti, în timp ce doi pasageri se ceartă, răspândind iz de alcool. Şoferul, în schimb, se face că nu aude când unul dintre călătorii arţăgoşi, bărbat între două vârste , cere muzică ,,moldovenească”, iar eu transmit, cu răbdare, mesajul bărbatului – ,,din spate se vrea muzică românească”. Ca să ajungi la Comrat, din Chişinău, opreşti la Cimişlia, unde e frig şi sunt panouri cu campanii sociale, apoi pleci de la Cimişlia şi Dan Bălan cântă vreo două piese de jale, compromisuri de-ale şoferului pentru domnişoara de-alături.
Ciorile de pe marginea drumului de două ore – adică două ore de ciori – mă duc cu gândul la bulgarii catolici care le mănâncă. Aşa circulă o vorbă, că bulgarii catolici ar mânca ciori. Încerc să îmi amintesc cât mai multe nume de sate de bulgari din partea asta de Prut. Dar nu întocmesc o lista consistentă şi urcând-coborând pe un drum plătit de Guvernul Republicii Moldova, pe care l-ar invidia rezinenii, de exemplu, gândul cu ciorile şi cu bulgarii e întrerupt de apariţia steagurilor – steagul Republicii Moldova şi steagul Găgăuziei, care umăr în umăr anunţă introducerea în regiune.
Comratul nu e departe, intri în el când ieşi din Bugeac, altfel de Bugeac. Brusc, drumurile sunt neprietenoase, răsuflă gropi, respectiv bălţi. Apare un călăreţ, apoi dispare sau îmi pierd eu interesul.
Comratul se propune printr-o viziune exterioară (a ta) şi una interioară (a lor). Am vizitat un Comrat de stradă şi un Comrat de dormitor. L-am văzut pe Lenin, plasat în faţa casei pe timp de zi a başcanului Formuzal, apoi i-am descoperit pe Eminescu şi pe Puşkin în faţa Universităţii, nu departe de mesajul ,,Noi te iubim, Comrat!”. Am văzut spitale care păreau abandonate, dar nu erau decât evitate, un sediu de partid verde tradus în rusă, o bătrână care dădea zăpada, Moldcell în limba română, ca să îţi amintească unde eşti, anume ca într-o păpuşă cu alte păpuşele în interior. Strada principală îşi păstrează denumirea de Lenina, aşa cum am întâlnit în sudul Basarabiei, în acel Bugeac care nu este Bugeacul dinaintea Comratului. Se deschide cu generozitate către o biserică atât de intens colorată, încât ai impresia că te afli la Cernăuţi şi priveşti Catedrala. Iisus este redat dramatic încă de la poarta bisericii.
În Comrat nu cumpăr nimic pentru că nu sunt sigură pe cine ajut în felul ăsta financiar. Îmi iau gândul că aş găsi sugiuc sau vreu produs cald cu şofran, aşa că diminuez disonanţa cognitivă. Am apă în ghiozdan şi cu ea intru la Muzeul Comrat, un mix de etnografic cu istoric. Mă înţeleg cât de cât cu una dintre cele două angajate ale muzeului, înţeleg să cumpăr bilet şi cu cât pentru că am învăţat cifrele în rusă. Mă concentrez să par preocupată când cealaltă îmi prezintă exponatele în limba lui Lenin. Am exerciţiu, aşa că prind ce este aceea lingura, sita, cine e Medvedev pentru başcan sau când s-au răsculat găgăuzii. Ca într-un banc, apar un turc şi un român. Aşa cred iniţial, de fapt, apar un turc şi un vorbitor de română, găgăuz. Turcul e preluat de una dintre muzeografele care cunoaşte limba găgăuză şi cu care, ulterior, se contrazice în dreptul exponatelor-cadouri primite de la Istanbul, iar găgăuzul care m-a indus în eroare îmi mărturiseşte că a vizitat şi el România, că poetul lui român preferat este Octavian Goga şi că lucrează ca inginer şi ca redactor-şef al unei publicaţii de 4 pagini, ,,un ziar apolitic, independent”. ,,Independent de ce?”, îl întreb şi răspunde că de partide, că justiţia cenzurează în Găgăuzia şi că el vinde cărţi, chiar şi aduse din Franţa, pentru a scoate din tipar de 4-6 ori pe an această publicaţie. Găgăuzul vorbitor de română spune că trăieşte normal pentru că trăieşte cu pasiune, că în alte părţi, precum în Africa, e prăpăd, nu ca în Comrat.
,,Poporul multinaţional” al muzeului se diversifică şi îmi iau ,,la revedere”, semnând o condică a oaspeţilor. În urmă rămân cu bine vorbitoarele de rusă cu vorbitorul de română şi cu vorbitorul de turcă, şi încă un domn care apare în uşă şi dă din cap.
Sunt două străzi în Comrat, ai putea crede. Ambele sunt curtate de câini mici vagabonzi şi de ciori. Imaginea asta te petrece până la autogara unde se sparge răsărita.
Foto: Iulia Modiga/InfoPrut
