Despre situaţia românilor din stepa ucraineană am discutat cu Marian Voicu, unul dintre jurnaliştii întâmpinaţi cu sare şi pâine peste Bug.
InfoPrut: Sunteţi realizatorul singurului documentar care ne semnalează existenţa unor aşezări de români dincolo de Bug. ,,Moldovenii de dincolo de Bug” nu au piloni identitari precum şcoală, biserică, presă sau cărţi în limba română. Cine sunt acești moldoveni de dincolo de Bug? Cum trăiesc aceştia, ce se consideră ei şi cine ar trebui să le acorde sprijin în procesul asumării identităţii româneşti?
Marian Voicu: Nu știm câți sunt. Au existat câteva cercetări de teren ale sociologilor români. Din păcate, situația demografică s-a schimbat în timp, așa că nu știm în acest moment. Informațiile care există la autoritățile locale la Kirovograd vorbesc de până în 1% moldoveni în toată regiunea, ceea ce e posibil să nu prezinte realitatea, mai ales că de multe ori moldovenii nu se mai prezintă la recensământ ca moldoveni, ci ca urcraineni, ruși, polonezi. Din păcate, simțul identității după cei 250 de ani de petrecuți de ei acolo a dispărut. Oricum, e un miracol că au rezistat; asta dovedește că suntem un neam foarte rezistent. Dacă ne uităm și la istroromânii care au ajuns printr-un miracol acum 700 de ani în Istria, oamenii de știință n-au ajuns la o concluzie: din ce zonă și cum au ajuns atât de departe; și mai sunt doar 500 de vorbitori acolo și va dispărea acest al patrulea dialect al limbii române, așa că dincolo de faptul că s-a dovedit a fi un neam foarte rezistent, cred că timpurile moderne care împiedică comunitățile respective să trăiască în continuare izolat și faptul că oamenii trebuie să se integreze într-o societate care reprezintă cu totul altceva decât și-au dorit unii dintre ei, îi determină să își dea copiii la învățământ în limba ucraineană. Și asta se întâmplă și în zonele cu o veche istorie românească, și în regiunea Cernăuți se întâmplă asta și în Sudul Basarabiei. S-a ajuns la paradoxul în care limba română este predată prin intermediul limbii ucrainene. Numărul orelor de limba română scade dramatic, situația Institutului Pedagogic de la Ismail, singurul care pregătește institutori, învățători, este din ce în ce mai problematică, catedra de limbă română de la Cernăuți nu se simte nici ea foarte bine. Situația arată rău și, din păcate, chiar dacă în baza unui acord bilateral al statului român cu Ucraina, care are o vechime destul de mare, există o comisie de politică bilaterală, mixtă care ar trebui să monitorizeze respectarea acestui tratat bilateral privind respectarea drepturilor minorităților din ambele țări. Din păcate, comisia aceasta a fost multă vreme sabotată să lucreze până la apariția lui Iușcenko, cred că pe vreme lui Kuzma a fost o situație foarte grea. Aparent, Iușcenko ar fi trebuit să facă lucrurile să se miște mai bine, n-a fost așa și nici acum, în perioada Ianukovici, lucrurile nu merg bine, așa că e posibil ca pentru cei 500.000 de români din Ucraina viitorul să arate foarte gri, mai ales că există și această manipulare privind limba moldovenească pe care ucrainenii au folosit-o foarte bine. A venit de la Chișinău, dar a venit foarte bine; din ceea ce Stalin și-a dorit tot timpul și a lucrat până la revoluție până la urmă iată că se întâmplă cu voia Chișinăului. Până nu se va schimba la Chișinău articolul respectiv (Articolul 13) vor avea toți de suferit, nu numai cei din Moldova, pentru că în Ucraina în loc să existe o comunitate mare de 500 000 de români care să fie reprezentată cum se cuvine în Rada de la Kiev, sunt două comunități, una de români și una de moldoveni, jumi-juma, și reprezentarea este mult mai scăzută. Și oamenii care vor mai vorbi românește peste Bug vor fi foarte, foarte puțini. Eu încă am întâlnit oameni care fie vorbeau limba moldovenească în casă, deși părinții erau ucraineni, ruși, moldoveni și așa mai departe, fie apucaseră să facă școala până în ’55-’57 când s-au cam închis toate școlile moldovenești. Bătrânii aceștia au dispărut, ei erau singurii care mai puteau vorbi limba română, iar cei tinerii, unii dintre ei înțeleg, asta și dacă au rude prin Basarabia cea foarte îndepărtată. Pentru ei, Moldova e o țară aflată foarte departe, România e un tărâm mitic, de care cei mai mulți dintre ei n-au mai auzit decât din poveștile din război și așa mai departe. Sursele de informații sunt foarte puține. Nu există cabluri în aceste localități din stepa ucraineană, există antene care prind două-trei posturi ucrainene sau rusești. E greu de crezut că autoritățile de la București ar putea interveni dramatic într-o astfel de realitate. Atât timp cât nu există școală românească și atât timp cât în biserică nu se slujește în limba română… Oamenii ăia nu au nici biserici, cel puţin în Martânoşa nu există biserică de mai bine de 70 de ani. Așa că, fără cele două instituții, e greu de crezut că se va mai vorbi limba română peste două generații acolo și lucrul este valabil și în comunitățile de istroromâni și în multe comunități de aromâni din Balcani. Din păcate, statul român se gândește ce să facă de mai bine de 20 de ani și încă n-a ajuns la nicio soluție. Din păcate. Nu are politici ferme nici pentru cei din Republica Moldova, apropo de carte, acolo unde există, slavă Domnului, școli cu predare în limba română și e o nevoie formidabilă de carte, nu s-a convenit.
InfoPrut: Vă mulţumim!
