Ce au însemnat pentru Basarabia şi basarabeni acei 22 de ani (1918-1940) şi încă trei (iulie 1941 – august 1944), de altfel, în componenţa României?
Mai întâi, ţăranul basarabean a primit pământ. Or, Sfatul Ţării, consemnând prin Declaraţia din 27 martie 1918 Unirea Basarabiei cu România, a ţinut neapărat, până la autodizolvare, să realizeze una dintre năzuinţele sacre ale basarabenilor – să voteze în toamna aceluiaşi an (27 noiembrie) Legea privind reforma agrară, prin care basarabenilor, în funcţie de pământul deţinut de comuna respectivă, li s-a dat în proprietate gratuit până la şase hectare de pământ: arabil, pădure şi imaş. În sfârşit, visul ţăranului basarabean a devenit realitate. Am urmărit atent relaţiile funciare dintre basarabeni în perioada respectivă: pământul a fost marea lor dragoste, întrucât orice metru pătrat de pământ a fost luat în evidenţă, cultivat, explorat cu grijă, iar atentarea la dreptul de proprietate asupra pământului se sancţiona.
Apoi, Unirea din 27 martie 1918 ne-a ferit de ororile unui război civil, căci după aşa-numita mare revoluţie socialistă din octombrie 1917 de la Sankt Petersburg, care, în fond, n-a fost altceva decât un puci militar organizat de bolşevici, Rusia a fost cuprinsă de un oribil război civil. Atrocităţile au durat mai mulţi ani, răstimp în care aveau să lupte frate contra fratelui, vecin contra vecinului, sat împotriva satului, şi au adus milioane de refugiaţi, dar şi numeroase jertfe omeneşti. La noi a fost tocmai invers. După vremurile tulburi de la finele anului 1917 – cu atentate, anarhie şi dezmăţ în satele basarabene, organizate de bandele bolşevice apărute pe Frontul Românesc în retragere (izgonite în scurt timp de Armata Română peste Nistru), în următorii 22 de ani, basarabenii au cunoscut ororile acestui flagel al lumii civilizate doar din presă.
Imediat după 1918, şcoala românească, ce era cunoscută şi apreciată pentru nivelul exigenţelor ei, se extinde şi asupra Basarabiei. În sfârşit, basarabenii pot învăţa în limba maternă, cea română, pot tipări cărţi în grafia latină, pot edita ziare. Rezultatele acestor beneficii s-au văzut imediat, însă aveam să le apreciem mai târziu, când, îmi aduc aminte, până prin anii ’90 ai secolului trecut, auzeam frecvent: „Patru clase româneşti bat zece ruseşti!“. Tot în acea perioadă s-au construit masiv şcoli (România instituise chiar o medalie „Pentru construcţii şcolare“) şi instituţii de cultură.