Am avut zilele acestea o discuție interesantă. Nu contează cu cine. „Am fost la voi în Chișinău și mi-a plăcut tare mult! Troleibuze vechi, pește marinat, vin bun, bomboane Bucuria, fete frumoase…” Cred că am zâmbit pentru că, de obicei, acestea sunt lucrurile pe care le observă străinii și românii de dincoace de Prut ori de câte ori merg în Basarabia. Bomboanele Bucuria sunt într-adevăr foarte gustoase, de vinuri nici nu mai spun. Fetele or fi ele frumoase, nu pot însă eu să le apreciez. Mă întreb însă ce se mai știe despre această țară? Din istoria ei, din suferințele și bucuriile sale, din frământările și dilemele ei cât știu alții?
În Europa puțini și foarte puțini știu că Basarabia a fost cândva parte componentă a României. Prietenilor mei francezi a trebuit să le țin adevărate lecții de istorie, cu harta în față, relatând evenimentele de la prima anexare a Basarabiei la Imperiul Țarist. Păreau oarecum nedumeriți, întrebându-se ce-or vrea atâția de la o unghie de pământ. Poate că doar poziționarea geografică a contat și contează. Cert e că Republica Moldova a ajuns astăzi în postura mărului discordiei. Știți legenda aceea în care zeițele Olimpului s-au adunat la o petrecere, uitând s-o invite pe una dintre ele? Ei, sărmana zeiță s-a simțit jignită și ca să le strice și celorlalte surate petrecerea a pus pe masă un măr de aur pe care scria „celei mai frumoase”. Ce credeți că s-a întâmplat? Toate s-au luat la ceartă, crezându-se fiecare la rândul ei cea mai frumoasă. Mărul discordiei e în cazul nostru acest pământ – Basarabia. De-a lungul istoriei a fost de nu știu câte ori monedă de schimb între marile puteri. S-au iscat controverse că am fi români, moldoveni sau chiar slavi…
Ca să poți spune că știi ce înseamnă această țară trebuie să-i cunoști locuitorii, să le cunoști viața și trăirile, să știi să le citești în suflet, să le înțelegi dilemele și să-i judeci mai puțin. Ca să vorbești despre cetățenii Republicii Moldova trebuie să le cunoști trecutul și să le anticipezi viitorul. Dar cel mai mult trebuie să simți prezentul la fel ca ei. Sunt o națiune bizară, un amestec de etnii, o societate mâncată din interior de viermele neîncrederii, al dilemelor identitare, al nesiguranței și chiar al ignoranței. Dar ca și oricine și oricare popor, trebuie să vedem și părțile bune – oameni primitori și săritori la nevoie, ospitalieri și inimoși, plini de voie bună, știind să cânte frumos și să facă vin bun.
Ceea ce m-a bucurat în discuția cu acea colegă a fost faptul că a rămas impresionată plăcut de vizita ei dincolo de Prut. A spus că n-a avut probleme cu limba și ori de câte ori a întrebat în limba română ceva, i s-a răspuns fără probleme. „Ce-i drept limba română literară nu-i chiar la modă, dar ne-am înțeles întotdeauna de minune. Pot să spun că oamenii vorbesc cam ca la bunica în sat. Mai e câte un cuvânt ce nu-l înțeleg, dar întreb, ce Dumnezeu!” Deci se poate! Aș putea să spun doar că unii români din România abordează față de moldoveni un aer superior, vorbind cât mai românește posibil. Complexul limbii e o bubă dureroasă în Basarabia. Atât de dureroasă că e suficient doar să fie atinsă și provoacă durere și disconfort. E firesc să vorbim ceva mai stâlcit și mai diferit. Cu timpul se vor produce și schimbări. Dar că o atitudine superioară, ironică și sfidătoare mai mult strică decât ajută, intimidându-i pe moldoveni.
Eu aș vrea ca basarabenii să fie mândri de originile lor indiferent unde s-ar afla. Să nu spună doar cu jumătate de gură de unde sunt. Noi suntem proprii ambasadori, cartea de vizită a țării și a unei societăți. N-aș vrea ca lumea să asocieze Basarabia doar cu bomboanele Bucuria, vinurile Cricova, fetele frumoase și statuia lui Lenin. Aș vrea ca europenii să-l cunoască mai bine pe Grigore Vieru, pe Adrian Păunescu, pe Eugen Doga sau pe Emil Loteanu. Aș vrea să fim promovați și cunoscuți prin cultura noastră, nu pentru fetele care fac trotuarul în Italia, pentru cântecele frumoase, nu pentru că există un conflict pe Nistru. Și, da, aș vrea că mărul discordiei să nu mai fie Basarabia…
Autor: Lilia Cazacu
