Meriţi infrastructură, dragă Basarabie.
Postarea aceasta şi-ar fi expus pe larg desfătările unei excursii în format ,,2+1″ la Nistru, însă starea năzuroasă a drumurilor şi a transportului ne-a sancţionat bunele intenţii de călătorie. Era cât pe-aci chiar să le saboteze, dar noi ne-am încăpăţânat în demers, deprinşi cu fandoselile politicianiştilor de la Chişinău, care umblă cu cioara vopsită pe la BERD şi BEI în căutare de finanţare a infrastructurii.
Am pornit spre satul Ţipova pentru că Victor, aflat pentru prima oară în stânga Prutului, a ales între păduri, cetăţi şi mănăstiri cea de-a treia categorie. De la Gara de Nord am prins un autobuz învechit spre Rezina, care până la Orhei a şchiopătat, dar care apoi a recuperat ca o săniuţă în miez de tundră până în intersecţia spre satul Lalova. Un indicator ne-a informat că avem 16 km de parcurs până în Ţipova şi un autostopist de ocazie că mai trec maşini câteodată, dar depinde de norocul fiecăruia dacă opresc au ba. Dar să ştim noi sigur că maşină invers nu trece decât dimineaţa, din Lalova spre capitală.
Victor s-a gândit că Dumnezeu ne-ar putea trimite un mijloc de transport pentru a ieşi din încurcătura itinerară, dar că pentru asta ar fi nevoie de câteva fapte bune, ori ce fel de fapte bune poţi iniţia şi finaliza într-un colţ de drum, lângă porumb, o căruţă şi cinci alţi subiecţi plini de speranţă? ,,Merg să îmbrăţişez un copac”, ne-a spus sigur pe sine. A îmbrăţişat copacul şi am pornit pe jos după o oră de aşteptări inutile şi de regrete că nu ne-am îndreptat spre Saharna.
În dreptul primului sat adâncit în propria-i după-amiază de sâmbătă, mai exact cam după încă o oră, am reuşit să oprim un tirist, adică un şofer simpatic care spărgea seminţe de dovleac pe un covoraş, în dreptul schimbătorului de viteze. Salvatorul nostru avea de încărcat marfă la Lalova, aşadar mai departe de Ţipova, astfel că ne-a lăsat în buza satului, la trei kilometri de mănăstire. Omul tânăr nici nu a vrut să audă de recompensă financiară, ne-a sfătuit să îi cumpărăm lui Victor o îngheţată sau mai multe.
De-a lungul celor trei kilometri de drum am mâncat pere pădureţe care ne-au strepezit dinţii, ne-am întrecut în aruncarea nucilor cât mai departe, am oprit o maşină a cărui şofer spărgea seminţe de floarea-soarelui de astă-dată, dar care nu ajungea la mănăstire, am crezut o vreme că am încurcat borcanele, dar repede ne-am venit în fire şi am pătruns în sat. Întâi ne-au întâmpinat fântânile, care mai de care mai ornamentate. În linii curbe se întrezărea şi Nistrul, iar în prim-plan viţeluşi, cai şi căpriţe luau prânzul târziu. Câţiva săteni se îndeletniceau cu ştiuleţii de porumb pe prispa caselor.
Ansamblul monastic rupestru de la Ţipova, unde am tot coborât, apoi am tot urcat, în entuziasmul lui Victor, proaspăt energizat cu ajutorul unei plăcinte cu brânză, ne-a impresionat din nou prin complexitatea conceptului arhitectural. Mănăstirea zidită pe vârful stâncilor abrupte, la 100 de metri deasupra nivelului apei, ne-a amintit de domnitorul Ştefan cel Mare, despre care se spune că în acest loc s-a cununat cu Maria Voichiţa, al cărei spirit învăluie zona pe timp de noapte, sub forma unei doamne îmbrăcate în alb. Ei bine, pe Maria Voichiţa nu am prins-o în acţiune prin Ţipova deoarece vroiam să găsim maşină de întoarcere spre Chişinău. După ce am mângâiat doi mieluşei şi o oiţă şi am vizitat magazinul bisericesc, am început să întrebăm în stânga şi dreapta dacă dispune cineva de trei locuri sau măcar două şi jumătate libere pentru a ne lăsa chiar şi la aceeaşi răscruce unde ne-am fi întâlnit cu vehicule de Chişinău. Ne-am găsit nănaşii într-un microbuz cu număr de Bălţi, ruşi cu steguleţ la oglindă. După ce ne-au privit panglicile tricolore de la mână, au ţinut să precizeze pe ton indiscret că parcă românii sunt mai închişi la ten şi apoi s-au mirat că mai înţelegem câte ceva din ceea ce comunică, ne-au primit în microbuz, ba chiar ne-au oferit şi trei locuri şi câteva stixuri pentru Victor, numit temporar ,,kinder”, care a mulţumit cum a ştiut el. La urmă am uitat să le plătim bunăvoinţa, am închis portiera din neatenţie şi duşi au fost ruşii.
La intersecţie am aşteptat din nou, dar nu mai mult de o jumătate de oră. Microbuzul care s-a îndurat de noi venea de la Saharna, iar distanţa până în capitală am parcurs-o în picioare, fără oprire, preţul călătoriei fiind adecvat condiţiilor.
Ştiţi vorba ceea, bucuria este nepreţuită, pentru celelalte există bilete. Sunt sigură că pe asta se bazează şi Vasile Botnari, ministrul Transporturilor şi Infrastructurii Drumurilor.
Foto: Iulia Modiga/InfoPrut
