Conţinutul raportului “Will Russia end Eastern Europe’s last frozen conflict?” elaborat de Comisia pentru Afaceri Externe a Senatului Statelor Unite ale Americi, făcut public pe 08 februarie 2011 de către Richard G. Lugar a iscat multe controverse în spaţiul ex-sovietic, în special la Tiraspol. Ministrul afacerilor externe al nerecunoscutei republici moldoveneşti nistrene, Vladimir Yastrebciak, a ameninţat factorii de decizie americani că vor fi pedepsiţi, – afirmaţia în cauză a stârnit indignare la Casa Albă. (Gpo.gov, Tiras.ru, Rosbalt.ru)
Pe data de 8 februarie 2011, Comitetul Afacerilor Externe al Statelor Unite ale Americii au prezentat un raport cu denumirea “Will Russia end Eastern Europe’s last frozen conflict?” După apariţia acestui document, oficialii transnistreni nu au ezitat să atace Casa Albă, pentru că aceasta se arată disponibilă să susţină mult mai activ eforturile depuse de către europeni pentru rezolvarea conflictului transnistrean, al cărui singur impediment spre soluţionare paşnică este prezenţa trupelor ruse pe teritoriul Transnistriei, precum şi să încurajeze demersurile Republicii Moldova pentru integrarea în structurile euroatlantice. Vladimir Yastrebciak a declarat următoarele, citat de agenţia de presă Tiras.ru: “Reprezentanţii oficiali ai Statelor Unite nu îşi fac iluzii şi fantezii. Dar apare un senator oarecare, care este de părere că retragerea imediată a armatei ruse va conduce la rezolvarea conflictului. Formulările cinice, care sunt prezente în acest raport, necesită comentarii separate. Partea transnistreană, vă asigur, va formula întrebările necesare pentru partea americană. Sau Departamentul de Stat nu informează Senatul sau Departamentul de Stat informează Senatul într-o aşa manieră încât apar asemenea … pentru care mie nu îmi ajung formulări diplomatice pentru a caracteriza acest document.”
După evenimentele din aprilie 2009, privirile opiniei publice internaţionale au fost aţintite spre Republica Moldova şi revoluţia sa “Twitter”. Chiar dacă finalitatea evenimentelor nu a avut efectul schimbării imediate a guvernării comuniste cu una democrată, importanţa geopolitică a acestui stat est-european a crescut vizibil. Revoluţiile portocalii din spaţiul ex-sovietic se transformaseră dintr-un fenomen sporadic în unul permanent, ceea ce punea sub semnul întrebării stabilitatea frontierelor Uniunii Europene, dar şi atingerea intereselor şi obiectivelor geopolitice ale Federaţiei Ruse în spaţiul ex-sovietic. În plus, pentru conducerea de la Moscova, o degradare a evenimentelor ar fi putut avea efecte interne destul de grave, pentru că exista posibilitatea creşterii nivelului de interes pentru independenţă al unor popoare care sunt incluse în Federaţia Rusă în calitate de subiecte ale acesteia. Astfel, reacţia faţă de perpetuarea unor crize politice în statele care formează Vecinătatea Apropiată trebuia să fie promtă, fără, însă, a depăşi un anumit nivel de implicare în treburile interne ale unui stat, mai ales când memoria războiului ruso-georgian din luna august 2008 este încă cât se poate de vie.
În raportul prezentat de către senatorul republican Richard G. Lugar se menţionează că decizia de a susţine mai activ demersurile spre o integrare în structurile euroatlantice ale Republicii Moldova se datorează evenimentelor din aprilie 2009, când cetăţenii acestui stat au demonstrat că opţiunea pentru o guvernare orientată către vest este singura lor opţiune. Conflictul transnistrean este factorul care contribuie cel mai mult la amânarea atingerii obiectivelor politice de integrare europeană ale Moldovei.
În anul 2010, demersurile pentru integrare europeană şi pentru soluţionarea corectă a conflictului transnistrean ale autorităţilor de la Chişinău s-au bucurat de vizibilitate mărită în cancelariile europene. Cu toate acestea semnarea Memorandumului de la Meseberg din luna iunie 2010 de către cancelarul german Angela Merkel şi preşedintele rus Dmitrii Medvedev, prin conţinutul căruia Transnistria trebuia să devină model pentru rezolvarea altor conflicte regionale îngheţate din spaţiul ex-sovietic, a reuşit să contribuie în manieră minimă la transpunerea problemei transnistrene cât mai sus pe agenda de politică externă a Europei. Franţa şi Germania au înaintat Federaţiei Ruse condiţii, impunându-i un anumit tip de negociere, – cea sub presiune, – pentru continuarea aprofundării dialogului UE – Rusia în domeniul securităţii, iar fără modernizare şi respectarea drepturilor omului acesta nu putea să dezvolte.
Germania, care deţinea mandatul oficial de negociere a acestui caz din partea Uniunii Europene avea, însă, propriile interese, la care nu putea să renunţe în condiţiile unei crize economice globale, dar şi a multor schimbări care au avut loc în sistemul de relaţii internaţionale. Raportul bilateral ruso-german nu a forţat nici una dintre cele două părţi să renunţe la beneficiile pe care le putea produce acest parteneriat. În schimbul unor avantaje economico-energetice, dar mai ales de vizibilitate politică la nivel de sistem regional, Berlinul a redus din duritatea dialogului cu Federaţia Rusă. Documentul trebuia sa ofere un spaţiu mai larg pentru negocierea stabilităţii frontierelor Uniunii Europene, iar tăcerea Casei Albe din vara anului 2010 nu făcea altceva decât să confirme susţinerea tacită a proiectelor şi vectorului de politică externă al comunităţii.
Nu putem să afirmăm cu tărie că elaborarea unui asemenea raport de către Casa Albă transformă Europa de Est înzonă de interes prioritar pentru politica externă americană. El este un semnal emis pentru liderii de la Kremlin, care insistă asupra refacerii influenţei geopoltiice în spaţiul ex-sovietic. Poate însemna în acelaşi timp şi o ofertă de reafiliere la valorile occidentale a Ucrainei, chiar dacă conţinutul acestuia pare să fie doar o extensie a Memorandumului de la Meseberg, doar că de origine americană. Dacă Moscova va ceda în privinţa Transnistriei, atunci Europa de Est nu va mai fi un joc cu sumă nulă pentru UE sau SUA. Cu toate acestea nu trebuie să se facă o confuzie gravă şi să se creadă că un raport de genul celui emis de Comisia pentru Afaceri Externe a Statelor Unite va contribui în manieră imediată la schimbarea statutului pe care îl deţin Casa Albă şi Bruxelles-ul în cadrul formatului de negociere. Este greu de crezut că Rusia va ceda atât de mult încât să accepte ca UE şi SUA să devină părţi în cadrul negocierilor, depăşind situaţia de observatori.
Este adevărat şi faptul că atitudinea afişată de Kremlin cu privire la depăşirea crizei politice de la Chişinău creează confuzii la Tiraspol. Liderii de la Moscova nu sunt capabili să influenţeze direcţia vectorului de politică externă a Republicii Moldova decât prin utilizarea restricţiilor sau embargoului la produse vinicole sau fructe şi legume – lucru care denotă o incapacitate a elitei de la Moscova de a gestiona afacerile externe în spaţiul ex-sovietic. Nici implicarea directă nu este recomandată, pentru că această criză s-ar putea transforma şi ar contribui foarte mult la perpetuarea “efectului domino” al revoluţiilor portocalii în statele fostei Uniuni Sovietice.
Discursurile oficiale ale autorităţilor nerecunoscute de la Tiraspol au un temei: acestea se tem că le este neglijat statutul de parte a negocierilor, care văd soluţia rezolvării conflictului transnistrean în recunoaşterea independenţei Transnistriei şi insistă asupra faptului că sunt pregătite de negocieri chiar şi în formatul “5+2”, dar rebeliunea internă împotriva lui Smirnov, condusă de partidul care formează majoritatea, – Obnovlenie, – sugerează că există breşe importante în tot sistemul instituţional al republicii nistrene, care ar putea fi utilizate de o elită diplomatică bine pregătită pentru procesul de negociere, ţinându-se cont, desigur, şi de circumstanţele şi modalitatea în care evoluează sistemul regional de securitate.
Agresivitatea autorităţilor de la Tiraspol poate fi un semnal că a sosit momentul să se insiste asupra reluării formatului de negocieri, iar contextul internaţional trebuie să fie valorificat într-o manieră responsabilă faţă de integritatea Republicii Moldova.
Sursa imagine: Osinform.ru
