Acesta este ultimul editorial pe care îl scriu. Sunt ultimele rânduri şi gânduri sincere despre durerile şi problemele care îi macină pe românii din Ungaria. Sigur că este un adevăr al meu. Vor fi unii, care nu vor fi de acord cu acest adevăr al meu. Le transmit însă că prea puţin îmi pasă. Ei sunt mult mai puţini decât acei foarte mulţi care, deocamdată şi de prea mult timp, în mod tacit, suportă tot ceea ce se face în numele lor, în numele strămoşilor lor.
Mă las de scris în acest colţ de pagină nu pentru că aş crede că am fost învinsă. Sunt convinsă până la ultima răsuflare că niciodată minciuna nu poate fi crezută până la infinit. Oamenii pot fi înşelaţi o dată, de două ori, de o mie de ori, dar nu pot fi până la nesfârşit. Poetul ne învaţă: „Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,/ nici ochii când în lacrimi ţi-s./ Adevăratele înfrângeri,/ sunt renunţările la vis.” (Radu Gyr) Nu voi renunţa niciodată la visul meu de a aparţine unei comunităţi demne de moştenirea sa, o comunitate mândră de limba şi cultura sa, o comunitate care aparţine naţiunii române în ansamblul ei. Nu voi renunţa niciodată la ideea de a avea şcoli şi grădiniţe în care copiii învaţă şi vorbesc fluent limba română. Ar fi exact ca şi cum mi-aş trăda trecutul, strămoşii. Acest lucru nu mi-l poate cere nimeni niciodată. Pentru că acesta este un drept elementar, stabilit şi garantat prin constituţie şi prin normele de drept internaţional.
Mă las de scris editoriale, nu pentru că aş fi supărată pentru ceva sau, mai ales nu pe cineva. Recunosc, mă întristează faptul că în ultimii ani mulţi s-au ascuns după rândurile şi ideile sincere ale mele, neavând curajul ca ei să vorbească sau să scrie despre problemele reale ale românilor din Ungaria. Laşitatea lor mi-a adus mie personal multe critici, uneori fiind etichetată chiar că aş avea probleme cu capul. Pericolul care îl paşte pe omul singur şi sincer este că, după o vreme, este exclus din societate. În lumea în care trăim noi azi, foarte uşor se poate băga pumnul în gura unui jurnalist prea gălăgios şi incomod. Cu toată democraţia şi libertatea presei, cu care ne place să ne lăudăm, există totuşi acea putere care poate elimina oricând din joc o persoană incomodă.
Mă las de scris editoriale pentru că nici măcar din România nu am primit în toţi aceşti ani ajutorul pentru care strigam. S-a dovedit iar şi iar că este doar un strigăt în pustiu. Că România tot timpul are probleme interne sau externe mult mai importante decât durerile românilor din jurul graniţelor. Sunt mult prea suficienţi cei 20 de milioane (sau câţi or fi rămas) de români din interiorul ţării, de ce să-şi mai bată capul Bucureştiul şi cu nenorociţii ăia care au rămas, după trasarea graniţelor, în afară. Cu ei sau fără ei, viaţa celor din România este la fel.
Punctul de la sfârşitul acestei scrieri va însemna că o perioadă de timp nu voi mai scrie, nu în formă de editorial, despre problemele comunităţii din care fac parte. Voi continua însă să scriu în alte forme. Nu dezvălui deocamdată cum şi unde. Poate voi scrie doar un jurnal secret, dar s-ar putea să-mi revigorez blogul personal pe internet.
Aşadar, pentru prima dată, voi acţiona după dorinţa cronicarilor noştri anonimi (a se citi: autori de la revista Cronica a AŢRU, care nu au curajul să-şi semneze scrierile): Vă las să vă vedeţi de treabă! Vă las să munciţi! Şi, iată, din acest moment voi termina cu prostiile!
Sursa: Foaia românească
